miércoles, 22 de abril de 2020

Decalog pentru timp de pademie


Episcopul de San Sebastián (Spania), José Ignacio Munilla, a dorit să ne felicite cu ocazia Paștelui printr-o serie de reflecții care ne invită să profităm în aceste săptămâni dificile de carantină, marcate de boală și de sărăcie.

Când vine Paștele, creștinii suntem obișnuiți să ne felicităm, la fel ca în ajunul Crăciunului. O facem din prisma și  lumina pe care taina lui Hristos cel Înviat o proiectează în viețile noastre. În acest an cu totul special, lumina Celui Înviat este mai necesară ca niciodată pentru a lumina atât de multe aspecte ale momentului în care trăim.  

Împărtășesc acest anunț de Paște ca un decalog:

1.- Cel mic și invizibil poate deveni decisiv și puternic: și acestă realitate, este așa nu numai în ceea ce privește un microorganism care poate pune in pericol viața noastră pamântească, ci și in sensul pe care îl evocă Evanghelia despre sămânța de muștar (Mc 4, 30-32). Adesea harul lui Dumnezeu este transmis prin cel mic și ascuns, tainic.

2.- Suntem fragili și vulnerabili. Nu ne mântuim noi pe noi înșine: fraza „veți fi ca niște dumnezei”, care a fost prezent în păcatul cel dintâi al lui Adam și Eva, este marea minciună care îl conduce pe om spre căderea în prăpastie. Acceptarea propriilor limite este începutul înțelepciunii.

3.- Suntem una! Emanciparea este o himeră: nu este adevărat că libertatea mea se termină acolo unde începe cea a aproapelui, sau că libertatea celuilalt sfârșește acolo unde începe a mea. Adevărul este că libertățile noastre sunt întrețesute și că trebuie să învățăm să trăim cu asta.

 4.- Viitorul lumii depinde în mare măsură de angajamentul nostru. Este posibil să trăim diferit: într-o lume globalizată, al cărei viitor depinde de o schimbare de atitudine, asta include și convertirea obiceiurilor noastre dezordonate.

5.- Frica sau panica pot deveni cel mai mare dușman al nostru: iresponsabilitatea comunității este letală, dar la fel este și panica. Este important să cultivăm autocontrolul, pentru a trăi în pace interioară fără a fi lăsați de temeri iraționale.

6.- Singurătatea poate sa fi bună sau mai puțin bună: singurătatea unui creștin este chemată să fie o singurătate „locuită”. În multe ocazii, sentimentul nostru de singurătate este expresia lipsei de „intimitate". Cu toate acestea, Dumnezeu a dorit ca noi să trăim în comuniune; astfel încât „singurătatea locuită” a creștinului este mult mai frumoasă atunci când are pe cineva cu care să o împărtășească.

7.- Este necesar să ne oprim și să ne gândim încontro ne îndreptăm. Întrebarea despre semnificația direcției spre care ne îndreptăm este decisivă: cel mai greu nu este atât faptul că trebuie să suferi în bătălia vieții, ci să suferi fără a-i găsi sensul. Este trist să întrebi pe cineva: „Unde mergi?”, iar acesta sa răspundă: „Habar n-am. Ma deplasez prin inerția celor care merg înainte, și sunt împins de cei care vin din spate”.

8.- Pentru a privi înainte, trebuie să privești în sus: pământul este rotund, astfel încât paznicii corăbiilor cu pânze urcă în vârful catargului pentru a putea vedea dincolo. Fără perspectiva transcendentului nu este posibil să descoperim sensul vieții. Sensul vieții nu poate fi cunoscut decât prin Revelația lui Dumnezeu.

9.- Compasiunea este sentimentul-cheie care ne permite să sperăm într-o lume mai bună: conceptul de „compasiune” („a suferi cu”) înglobează conceptul de „solidaritate” și îl depășește, deschizându-se către miezul central al Evangheliei, care este „milostivire”, cea descoperită în Inima deschisă a lui Hristos.

10.- Ultimul cuvânt nu este „moartea”, ci „învierea”. Hristos ne învață că viața învinge moartea: „De ce cauți pe cel viu printre morți? Nu este aici. A înviat. (Lc 24, 5-6). Biruința lui Hristos este și a noastră!