jueves, 6 de mayo de 2021

Viernes de la Renovación - La Madre de Dios de la Fuente Vivificante


En las afueras de Constantinopla, hacia el distrito de las Siete Torres, había en la antigüedad una iglesia muy grande y bellísima dedicada a la Santa Madre de Dios; había sido construida hacia mediados del siglo V por el emperador León el Grande (también conocido como “León el Tracio”, conmemorado el 20 de enero).

Antes de convertirse en emperador, León se había encontrado allí con un ciego que, atormentado por la sed, le pidió que le ayudara a encontrar agua. León se compadeció de él y fue a buscar una fuente, pero no encontró ninguna. Cuando ya estaba desanimado, oyó una voz que le decía que había agua cerca, pero él miró de nuevo y no la encontró. Luego oyó la voz otra vez, esta vez llamándolo “Emperador” y diciéndole que encontraría agua fangosa en el tupido bosque cercano y que tenía que coger un poco y ungir con ella los ojos del ciego. Cuando lo hizo, el ciego recibió la vista.

Después de que León se convirtiera en emperador tal y como la Santísima Theotokos había profetizado, levantó una iglesia sobre el manantial, cuyas aguas obraron muchas sanaciones y curaron enfermedades por la gracia de esta; por eso vino a ser llamada la “Fuente Vivificante”. La Iglesia de Cristo celebra hoy la consagración de dicha iglesia.

Tras la caída de la ciudad imperial, la iglesia fue arrasada y se usaron materiales de ella para construir la mezquita del Sultán Bayaceto. Nada quedó de la antigua belleza de esa iglesia excepto una pequeña y pobre capilla casi completamente sepultada entre las ruinas. Esta capilla tenía veinticinco escalones que bajaban hasta el interior y un ventanuco en el tejado por el que recibía un poco de luz. Hacia el lado oeste de la capilla se encontraba la santa fuente, rodeada por una barandilla y llena de peces que allí nadaban. Así permaneció hasta 1821, cuando incluso ese pequeño resto fue destruido a causa del levantamiento de la nación griega contra el Imperio Otomano; la santa fuente fue enterrada junto a ella y desapareció totalmente.

Sin embargo, en tiempos del Sultán Mahmut, cuando sus súbditos empezaron a gozar de libertad religiosa, se solicitó permiso por parte de la comunidad cristiana para reconstruir al menos parte de la capilla. Las obras empezaron el 26 de julio de 1833. Cuando se efectuó la excavación y se encontraron los cimientos de la antigua iglesia, se reconstruyó, con otro permiso del Sultán, no solo la capilla de la santa fuente, sino una nueva iglesia sobre la antigua. El edificio de este nuevo templo, espacioso, bello y majestuoso, se comenzó el 14 de septiembre de 1833 y se completó en 30 de diciembre de 1834. El 2 de febrero de 1835 el Patriarca Constantino II, celebrando la Liturgia junto a doce jerarcas y una sinaxis de clérigos, así como una multitud de fieles cristianos, consagró esta sagrada iglesia y la dedicó a la gloria de la Madre de Dios.

El 6 de septiembre de 1955 esta nueva iglesia fue desecrada y destruida de nuevo por los turcos musulmanes; actualmente está restaurada, pero ya sin su anterior magnificencia.

sábado, 1 de mayo de 2021

DUMINICA ÎNVIERII DOMNULUI ȘI DUMNEZEULUI NOSTRU ISUS HRISTOS (Sf. Paști) / DOMINGO DE LA RESURRECCIÓN DE NUESTRO SEÑOR Y DIOS JESUCRISTO (de Pascua)



Fap 1,1-8: Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început Isus a face şi a învăţa, Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.

Io 1,1-17: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.


Hch 1,1-8: En mi primer libro, Teófilo, escribí de todo lo que Jesús hizo y enseñó desde el comienzo hasta el día en que fue llevado al cielo, después de haber dado instrucciones a los apóstoles que había escogido, movido por el Espíritu Santo. Se les presentó él mismo después de su pasión, dándoles numerosas pruebas de que estaba vivo, apareciéndoseles durante cuarenta días y hablándoles del reino de Dios. Una vez que comían juntos, les ordenó que no se alejaran de Jerusalén, sino «aguardad que se cumpla la promesa del Padre, de la que me habéis oído hablar, porque Juan bautizó con agua, pero vosotros seréis bautizados con Espíritu Santo dentro de no muchos días». Los que se habían reunido, le preguntaron, diciendo: «Señor, ¿es ahora cuando vas a restaurar el reino a Israel?». Les dijo: «No os toca a vosotros conocer los tiempos o momentos que el Padre ha establecido con su propia autoridad; en cambio, recibiréis la fuerza del Espíritu Santo que va a venir sobre vosotros y seréis mis testigos en Jerusalén, en toda Judea y Samaría y hasta el confín de la tierra».


Jn 1,1-17: En el principio existía el Verbo, y el Verbo estaba junto a Dios, y el Verbo era Dios. Él estaba en el principio junto a Dios. Por medio de él se hizo todo, y sin él no se hizo nada de cuanto se ha hecho. En él estaba la vida, y la vida era la luz de los hombres. Y la luz brilla en la tiniebla, y la tiniebla no lo recibió. Surgió un hombre enviado por Dios, que se llamaba Juan: este venía como testigo, para dar testimonio de la luz, para que todos creyeran por medio de él. No era él la luz, sino el que daba testimonio de la luz. El Verbo era la luz verdadera, que alumbra a todo hombre, viniendo al mundo. En el mundo estaba; el mundo se hizo por medio de él, y el mundo no lo conoció. Vino a su casa, y los suyos no lo recibieron. Pero a cuantos lo recibieron, les dio poder de ser hijos de Dios, a los que creen en su nombre. Estos no han nacido de sangre, ni de deseo de carne, ni de deseo de varón, sino que han nacido de Dios. Y el Verbo se hizo carne y habitó entre nosotros, y hemos contemplado su gloria: gloria como del Unigénito del Padre, lleno de gracia y de verdad. Juan da testimonio de él y grita diciendo: «Este es de quien dije: el que viene detrás de mí se ha puesto delante de mí, porque existía antes que yo». Pues de su plenitud todos hemos recibido, gracia tras gracia. Porque la ley se dio por medio de Moisés, la gracia y la verdad nos han llegado por medio de Jesucristo.

viernes, 30 de abril de 2021

15 ani de la întronizarea primului Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite


Se împlinesc 15 ani de la ceremonia prin care Biserica Unită cu Roma Greco-Catolică a fost ridicată la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră. Mii de credincioşi şi sute de preoţi şi prelaţi au participat în 30 aprilie 2006, la Blaj, cu ocazia proclamării solemne a înălțării în rang a Bisericii Romane Unite, în prezența unor mari personalități ale catolicismului universal, dar în absența regretabilă atât a oficialităților statului român, cât și ale Bisericilor surori, care ar fi trebuit să participe, în mod firesc, la un asemenea prilej sărbatoresc, cu largi rezonanțe pentru creștinismul românesc, în general.


Prin două bule speciale, Papa Benedict al XVI-lea a ridicat scaunul mitropolitan de la Blaj la rang de Arhiepiscopie Majoră, cu atribuțiile unei patriarhii, iar pe mitropolitul greco-catolic Lucian Mureșan a fost înălțat la treapta de Arhiepiscop Major, cu însărcinările similare unui patriarh.


„Prin scrisorile Noastre, printre care una cu titlul „Ad totius dominici gregis”, am declarat Biserica voastră Biserică Arhiepiscopală Majoră, Noi n-am pregetat să acordăm această demnitate şi Întâistătătorului ei, spre a duce mai departe statutul acesteia. Prin urmare (…), din deplinătatea puterii Noastre apostolice, te orânduim şi te aşezăm Arhiepiscop Major de Alba Iulia şi Făgăraş al Românilor, cu toate obligaţiile şi drepturile cuvenite acestei demnităţi, după canoanele şi rânduielile Bisericilor Răsăritene”. Astfel îi scria Papa Emerit Benedict al XVI-lea pe data 14 decembrie 2005, la doar câteva luni după alegerea sa ca urmaș al Sfântului Petru, Întâistătătorului Bisericii Greco-Catolice din România, Mitropolitul Lucian Mureșan, prin care rânduia „aşezarea” acestuia ca Arhiepiscop Major, în urma ridicării de la demnitatea de Mitropolie la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.


În felul acesta, încă o Biserică sui iuris de tradiţie răsăriteană, în deplină comuniune cu Scaunul Romei, primea statutul canonic de Biserică Arhiepiscopală Majoră, rang apropiat statutului unei Biserici Patriarhale. Așa cum afirmă canonul 152 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale: „Ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înţelege că se va aplica şi Bisericilor Arhiepiscopale Majore şi Arhiepiscopilor Majori”.


Așa cum se știe, în Biserica Catolică există patru tipuri de Biserici Orientale: Biserici Patriarhale, Arhiepiscopale Majore, Mitropolitane sui iuris şi alte Biserici orientale. Cele Patriarhale şi cele cu Arhiepiscopie Majoră au o largă autonomie internă, de exemplu, Episcopii nemaifiind numiţi direct de Sfântul Scaun ci aleşi în Sinodul fiecărei Biserici. Sau, în ceea ce privește aspectul judecătoresc, se pot avea trei instanţe şi nu două ca în cazul Bisericii Mitropolitane. Totodată, Arhiepiscopul Major este şi Mitropolitul unui Scaun mitropolitan determinat, şi în același timp prezidează respectiva Biserică Orientală Catolică.


Însă ce anume s-a schimbat odată cu această ridicare în demnitate a Bisericii Române Unite și a Întâistătătorului acesteia? În conformitate cu normele canonice, s-a trecut la o modificare structurală a organismelor centrale care îl sprijină pe Arhiepiscopul Major în îndeplinirea atribuţiilor sale ca şi Părinte şi Cap al Bisericii. S-au înființat astfel organisme specifice Bisericilor Patriarhale şi Arhiepiscopale Majore: în primul rând Sinodul Episcopilor, dar și Sinodul Permanent și organismul numit Curia Arhiepiscopală Majoră, structură moderată de un Episcop al Curiei. La toate acestea se adaugă constituirea a șapte Comisii sinodale: de drept particular, pentru patrimoniu, Comisia liturgică, pentru educaţie catolică, teologico-istorică, misionar-ecumenic şi Comisia pastorală.


Mai trebuie menționat Consiliul economic înfiinţat de Arhiepiscopul Major, precum și figura Economului, a Cancelarului şi a Biroului de Presă, întreaga structură fiind întregită de înființarea Tribunalului Intereparhial de Primă Instanță, având actualmente sediul la Baia-Mare, și a Tribunalului Ordinar al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică cu sediul la Blaj. Aceste structuri judecătorești sunt competente pentru a trata cauzele bisericeşti – matrimoniale, penale şi contencioase – din toate Eparhiile care compun Biserica Română-Unită cu Roma.


Tot acest mecanism relativ complex, are un rol bine determinat și delimitat din punct de vedere executiv şi colegial, fiind abilitat să contribuie la o mai bună administrare a întregii activități bisericești, având la baza funcţionării sale principii precum cel al subsidiarităţii și al sinodalităţii. Se prezintă, totodată, ca un instrument la dispoziţia Sinodului Episcopilor, motiv pentru care are un caracter vicarial și o fizionomie și o misiune consultativă și instrumentală, fiind menit să înlesnească punerea în aplicare a dispozițiilor prevăzute de autoritatea bisericească competentă.


Ceremonia de întronizare a Preafericitului Lucian Mureşan ca prim Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, a avut loc pe 30 aprilie 2006, la Blaj. Cu acest prilej, Cardinalul Ignaţiu Moussa Daoud, prefectul de atunci al Congregaţiei pentru Bisericile Răsăritene, sublinia că trecerea de la Mitropolie la Arhiepiscopie Majoră este „darul deplinei maturităţi bisericeşti”. „Acest act pontifical a fost posibil datorită credinţei şi mărturiei voastre, cât şi datorită importanţei bisericeşti. Evenimentele triste din trecut au încercat să distrugă Biserica voastră. Probleme şi dificultăţi vă însoţesc şi astăzi pe cale, dar voi nu numai că v-aţi întărit în credinţă, ci aţi rămas o Biserică vie (…)”.


Același Papă Emerit Benedict al XVI-lea întărea conferirea acestei demnități Bisericii din România, prin faptul că la Consistoriul Ordinar Public din 18 februarie 2012, printre cei 22 de noi Cardinali ai Bisericii Catolice, se număra şi Preafericitul Părinte Lucian Mureşan. Iată ce a rostit Sfântul Părinte cu ocazia audienţei acordate noilor Cardinali, adresându-se Întâistătătorului Bisericii Române Unite şi credincioşilor prezenţi : „Salut cu bucurie pe Preafericirea Sa Lucian Mureşan şi pe voi toţi, credincioşi din România, care aţi dorit să vă strângeţi în jurul iubitului vostru Păstor, pe care l-am creat Cardinal. Împreună cu voi salut întregul popor român şi Patria voastră, legată acum şi mai mult de Sediul Sfântului Petru”.



DCC

martes, 27 de abril de 2021

Pastorala de Paști a Preafericirii Sale Cardinal Lucian


† Cardinal Lucian

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,

Arhiepiscop și Mitropolit

al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș,

Arhiepiscop Major

al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,

în deplină comuniune de credinţă

cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor,

cuvioşilor călugări şi călugăriţe,

 iubiţilor credincioşi greco-catolici

şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu


Iubiți credincioși,


„Aceasta este vestea pe care Biserica o aduce lumii: Cristos este libertatea noastră, pentru că este adevărul. Nu un adevăr abstract, căutat orbește de raţiunea mereu neliniştită a omului. Adevărul este pentru noi persoana lui Cristos. El ne-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieţii, atunci nu există robie care să poată sufoca libertatea”. Cu aceste cuvinte rostite de Sfântul Ioan Paul al II-lea la Liturghia greco-catolică celebrată în București pe 8 mai 1999, mă adresez Dumneavoastră tuturor astăzi când sărbătorim cu bucurie Învierea Domnului Isus, o Sărbătoare cu o rezonanță cu totul aparte în Anul de grație 2021.


Învierea Ta Cristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri. Este un cânt de speranță pentru lumea întreagă: Isus a înviat! Cristos este viu și este prezent în mijlocul nostru! Emanuel cel așteptat, Pruncul Divin născut în ieslea Betleemului, este și rămâne alături de noi pentru veșnicie. Prin Sângele Său vărsat pe lemnul Crucii și prin Învierea Sa glorioasă, Mântuitorul rupe lanțurile morții și ale deznădejdii, aducând lumii întregi mântuirea. Noi credem că Dumnezeu Mântuitorul este viu și ne este alături. Moartea nu are ultimul cuvânt pentru existența umană.


Bogăția în conținut teologic a cântărilor liturgice ne introduce în celebrarea acestui praznic al luminii: „Veniți, din rodul cel nou al viței celei dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Cristos să ne împărtășim, lăudându-l pe El ca pe un Dumnezeu, în veci” (Cântarea a VIII-a din Canonul Învierii).


În Duminica Floriilor am purtat și noi ramuri de finic, dar nu le-am purtat pentru a ne acoperi goliciunea (cfr. Gen 3,7), ci pentru a ne îmbrăca cu noul veșmânt adus de Cristos. Avem de acum un alt pom de unde ne luăm ramuri. Acesta este pomul „cu ale cărui rădăcini mă înrădăcinez eu, sub ale cărui ramuri mă odihnesc, sub a cărui rouă mă răcoresc, din al cărui spirit, ca dintr-o adiere de vânt, mă simt înviorat (…). Acest pom pentru mine, căruia mi-e foame, îmi este hrană, pentru mine căruia îmi este sete, este izvor, să mă adăpostesc eu, cel care am fost dezbrăcat: ramurile sale sunt spirit de viață, nu mai sunt așadar ramuri de smochin” (Ipolit Romanul, Omilii pentru ziua de Paște).


În Săptămâna Mare l-am contemplat pe Omul durerilor detestat și părăsit de toți, purtându-și crucea către Calvar. În acea cruce se găsesc toate păcatele noastre. Isus de trei ori a căzut sub greutatea ei dar nu s-a oprit. Este o invitație pentru noi de a ne lua crucea și de a păși încet, fără grabă și fără a ne plânge, urmându-L pe Calea Crucii.


Știind Isus „că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13, 1), „a fost răstignit în numele nostru al tuturor și pentru noi toți, pentru ca, atunci când Unul a murit în locul tuturor, noi toți să trăim în El” (Sf. Chiril al Alexandriei). În felul acesta, ne-a pregătit nouă celor care ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Său, învierea la sfârșitul veacurilor: „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (In 6, 54). De aceea, în ziua sfântă de Paști sărbătorim Învierea prin Cruce. Fiindcă doar în Cruce și prin roadele ei înțelegem ce este Învierea.


În diferite texte patristice se vorbește despre fructul lemnului Crucii printr-o serie de imagini cu privire la pomi, imagini ce sunt însoțite de o repetată invitație la „a gusta” din acest fruct care este însuși Cristos, făcându-se astfel o clară trimitere la Sfânta Euharistie. Dacă odată, din cauza mâncării, a intrat în lume păcatul și moartea (Gen 3,3), acum, tot prin mâncare, primim viața, primim mântuirea. Dacă din lemnul verde, din pomul din care a mâncat Adam, a venit moartea, acum din lemnul uscat (Lc 23,31) al Crucii, suntem chemați cu toții să mâncăm și să vedem cât de bun este Domnul, pentru a trăi cu El în veșnicie. Un lemn verde cândva l-a amăgit pe om, un lemn uscat a mântuit lumea. Cine a mâncat din lemnul verde a primit moartea, dar cine mănâncă din rodul lemnului Crucii, recapătă viața.


Iubiți frați întru Cristos,


Bucuria Paștelui izvorăște din acea chemare tainică, în întuneric: Veniți să luați lumină! Evanghelia care a fost proclamată în noaptea trecută ne face și pe noi părtași la bucuria femeilor auzind glasul îngerului: „Nu este aici, ci a înviat precum a spus” (Mt 28, 6). Datori suntem și noi, asemenea femeilor care au alergat cu bucurie mare să vestească ucenicilor că Domnul a înviat, să împărtășim speranța oamenilor pe care îi întâlnim, să le descoperim misterul prezenței vii a lui Isus printre noi. El se află în cel flămând și în cel însetat, în cel întemnițat și în cel străin, în cel gol și în cel bolnav. El este prezent în cel care cerșește la colț de stradă, în cel aflat pe patul de spital, sau în cel care se luptă pentru salvarea vieților.


Înainte de Paști este întotdeauna Vinerea Mare. Suferim și murim împreună cu Domnul pentru a învia împreună cu El. Însă ca să putem primi Învierea, trebuie să trecem prin moarte, trebuie să părăsim tenebrele existenței noastre. Înviind a treia zi, Răscumpărătorul calcă cu Viața Sa peste orice durere, peste orice lacrimă, peste orice suferință, întrucât toate le-a luat asupra Sa. Învierea ne arată că nimeni nu este singur în suferință, nimeni nu moare singur. Aceste momente, locuri ale celei mai adânci solitudini, devin pline de prezența Dumnezeului Celui Viu. Cristos Cel Înviat este și rămâne în mijlocul nostru.


Învierea lui Isus Cristos este un fapt real, scris în istoria oamenilor cu litere de sânge. Un fapt la fel de real ca lemnul de pe Golgota, ca spinii din coroană, ca giulgiul în care Cel mort a fost înfășurat și așezat în mormânt. Învierea Mântuitorului depășește orice putință a imaginației noastre, rămânând totodată o realitate tainică, precum Dumnezeu. De aceea, învierea lui Isus se descoperă doar celor care au inima curată. Credința creștinilor în Înviere are la temelie umilința lui Dumnezeu, taina Crucii fiind „pentru iudei, sminteală, pentru neamuri, nebunie”, dar pentru noi este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor 1, 23-24).


Trăim momente grele, de suferință, de boală. Suntem în continuare în plină pandemie. Vinerea Mare pare să se prelungească, dar știm nu va fi mai mare decât Ziua Învierii. Crucea, suferința, boala care ne înconjoară trebuie trăite în Cristos, și astfel vor deveni semne prețioase de har și de binecuvântare. Crucea, din semn al pedepsei și al rușinii, devine pentru ucenicii Celui Înviat semn de preamărire și de victorie. Vinerea Mare, cu pătimirile Domnului, cu durerea și cu agonia lui Isus, devine sărbătoare în lumina și în așteptarea plină de bucurie a Zilei Învierii. Iar Măicuța Sfântă, mama noastră a tuturor, Maica Învierii, este cea care veghează și ne așteaptă la căpătâiul acestei încercări.


După ce la începutul anului l-am însoțit cu durere în trecerea spre veșnicie pe vrednicul ierarh al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, Preasfinția Sa Florentin Crihălmeanu, pe data de 2 februarie 2021, de sărbătoarea împărătească a Întâmpinării Domnului în Templu, a fost celebrată deschiderea anului Centenar al Congregației Surorilor Maicii Domnului, Congregație înființată de Mitropolitul dr. Vasile Suciu. Totodată, după cum cunoașteți, Sfântul Părinte Papa Francisc a închinat Sfântului Iosif anul în curs prin Scrisoarea apostolică „Patris corde”, promovând totodată acest an ca fiind special dedicat familiei. Recunoscând valoarea inestimabilă a familiei ca un dar special al lui Dumnezeu, Arhieparhia noastră reflectează în decursul acestui an asupra temei propuse: „Familia în drumul spre mântuire”. De aceea, invocăm pentru toate familiile noastre ocrotirea Sfântului Iosif, inima lui de părinte iubitor, pentru ca primind protecția și ajutorul lui, să-L redescoperim pe Isus ca unicul nostru Mântuitor.


Dragii mei, în toată această perioadă extrem de grea, gândul și rugăciunea mea se îndreaptă în mod deosebit înspre cei care au fost loviți direct de boală și de suferință: episcopi, preoți, persoane consacrate, medici și bunii noștri credincioși, dar și înspre cei care au părăsit această lume fără a putea primi din partea celor dragi nici măcar o mângâiere.


Vă invit pe fiecare să-i purtați în continuare în rugăciune, și cu iubire să le alergăm în ajutor, precum Cristos cel Înviat a venit în mijlocul Apostolilor înfricoșați rostind „Pace vouă”, dăruindu-le încredere și curaj. Cine ar putea să ne împlinească dorul de pace, de bine, de frumos, de veșnicie, dacă nu Cel care este însăși veșnicia? Precum ne aduce aminte călugărul Mihai Neamțu a cărui Cauză de beatificare și canonizare se află în faza romană, suntem creați din nimic dar suntem meniți să împărățim veșnic împreună cu Cristos.


Să nu uităm ce ne spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „se tem de moarte doar cei ce nu cred în înviere”. Așadar, și noi să nu trăim cu teamă, ci cu speranță în Cel care a înviat pentru noi și care este cu noi până la sfârșit așa cum ne-a făgăduit: „Iată Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacului” (Mt 28,20). Să ne așezăm și noi inima pe lespedea din Mormântul Sfânt. Această atingere vindecătoare să ne facă să gustăm bucuria clipei când îl vom vedea pe Domnul, și Îi vom săruta sfintele Sale picioare precum Magdalena în grădina Învierii.


„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa”. Vestea cea Bună a Învierii să lumineze întunericul din lumea în care trăim, iar Sfântul Praznic al Învierii să fie o nouă primăvară de speranță care să îmbrățișeze întreaga omenire. Prin Cristos cel Înviat să trăim încă de pe acest pământ bucuria de a fi cu El pentru eternitate.


Dimpreună cu Preasfinția Sa Cristian, Episcopul auxiliar, Vă dorim tuturor sărbători sfinte și binecuvântate.


Cristos a înviat!


Adevărat a înviat!


† Cardinal LUCIAN

Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş

Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

domingo, 25 de abril de 2021

Programul liturgic pentru Săptămâna Mare 2021 / Programa litúrgico para Semana Santa 2021



30/04/2021

(Vinerea Patimilor Domnului / Viernes de la Pasión del Señor)

21:00 Prohodul / Oficio del Santo Entierro.


01/05/2021

(Sâmbătă / Sábado)

20:00 Slujba Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos / Oficio de Resurrección de nuestro Señor y Salvador Jesucristo.


02/05/2021

(Duminică / Domingo)

12:30 Dumnezeiasca Liturghie a Sfintelor Paști / Divina Liturgia de la Santa Pascua.


Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
¡Cristo ha resucitado! ¡Verdaderamente ha resucitado!

sábado, 24 de abril de 2021

DUMINICA FLORIILOR (a Intrării Domnului în Ierusalim) / DOMINGO DERAMOS (de la Entrada del Señor en Jerusalén)



Filip 4,4-9: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă.  Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape.  Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.  Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Isus.  Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul.  Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

Io 12,1-18: Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.  Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.  Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.  Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:  Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?  Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.  A zis deci Isus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.  Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.  Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Isus, ci să vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi.  Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.  Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Isus.  A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Isus vine în Ierusalim,  Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!  Şi Isus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:  "Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei".  Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Isus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.  Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.  De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.


Flp 4,4-9: Hermanos, alegraos siempre en el Señor; os lo repito, alegraos. Que vuestra mesura la conozca todo el mundo. El Señor está cerca. Nada os preocupe; sino que, en toda ocasión, en la oración y en la súplica, con acción de gracias, vuestras peticiones sean presentadas a Dios. Y la paz de Dios, que supera todo juicio, custodiará vuestros corazones y vuestros pensamientos en Cristo Jesús. Finalmente, hermanos, todo lo que es verdadero, noble, justo, puro, amable, laudable, todo lo que es virtud o mérito, tenedlo en cuenta. Lo que aprendisteis, recibisteis, oísteis, visteis en mí, ponedlo por obra. Y el Dios de la paz estará con vosotros.


Jn 12,1-18: Seis días antes de la Pascua, fue Jesús a Betania, donde vivía Lázaro, a quien había resucitado de entre los muertos. Allí le ofrecieron una cena; Marta servía, y Lázaro era uno de los que estaban con él a la mesa. María tomó una libra de perfume de nardo, auténtico y costoso, le ungió a Jesús los pies y se los enjugó con su cabellera. Y la casa se llenó de la fragancia del perfume. Judas Iscariote, uno de sus discípulos, el que lo iba a entregar, dice: «¿Por qué no se ha vendido este perfume por trescientos denarios para dárselos a los pobres?». Esto lo dijo no porque le importasen los pobres, sino porque era un ladrón; y como tenía la bolsa, se llevaba de lo que iban echando. Jesús dijo: «Déjala; lo tenía guardado para el día de mi sepultura; porque a los pobres los tenéis siempre con vosotros, pero a mí no siempre me tenéis». Una muchedumbre de judíos se enteró de que estaba allí y fueron no solo por Jesús, sino también para ver a Lázaro, al que había resucitado de entre los muertos. Los sumos sacerdotes decidieron matar también a Lázaro, porque muchos judíos, por su causa, se les iban y creían en Jesús. Al día siguiente, la gran multitud de gente que había venido a la fiesta, al oír que Jesús venía a Jerusalén, tomaron ramos de palmeras y salieron a su encuentro gritando: «¡Hosanna! ¡Bendito el que viene en nombre del Señor, el Rey de Israel». Encontrando Jesús un pollino montó sobre él, como está escrito: «No temas, hija de Sión; he aquí que viene tu Rey, sentado sobre un pollino de asna». Estas cosas no las comprendieron sus discípulos al principio, pero cuando Jesús fue glorificado, entonces se acordaron de que esto estaba escrito acerca de él y que así lo habían hecho para con él. Entre la gente que daba testimonio se encontraban los que habían estado con él cuando llamó a Lázaro del sepulcro y lo resucitó de entre los muertos. Por esto, también le salió al encuentro la muchedumbre porque habían oído que él había hecho este signo.

La Santa y Gran Semana en el rito bizantino


El rito bizantino tiene seis Domingos de Cuaresma y nueve Domingos de Pascua tras la Semana Santa; en esta semana se contempla a Cristo como Esposo de la Iglesia, también se entretejen juntos el papel de María, la Madre de Dios, y la Iglesia.

Domingo de Ramos: Orthros: Mt 21, 1-17 (las palmas son bendecidas, los fieles se acercan y las reciben besando el Evangeliario); Liturgia: Jn 12, 1-18. La liturgia de este día se detiene únicamente en la entrada triunfal de Jesús en Jerusalén, nueva teofanía; texto unido a la resurrección de Lázaro, domingo anterior, como su primera victoria.

Lunes, Martes y Miércoles de la Semana Santa: Figura de Cristo esposo, las Bodas de Cristo con su Iglesia, con la humanidad. El Icono del Esposo es llevado en procesión y besado por el pueblo (icono: Cristo muerto a los pies de la Cruz, sentado o en pie, sobre el sepulcro, rodeado de los instrumentos de la Pasión).

Lunes: conmemoración del patriarca José (figura de Jesús: vendido por sus hermanos, llevado al sufrimiento) y la higuera maldita por Jesús (rechazo de Israel hacia Cristo).

Martes: Parábola de las diez vírgenes, pero leyendo los dos capítulos escatológicos de Mt 24-25.

Miércoles: Mujer pecadora que ungió los pies de Jesús (Mt 26, 6-13): con lágrimas y aceite (Bautismo) entra en contacto con Cristo encarnado, Dios y hombre.

Santo y gran Jueves: Mt 26, 2-20; Jn 13, 3-17; Mt 26, 21-39; Lc 22, 43-44; Mt 26, 40-27, 5 (como una única lectura). Se unen los temas de: lavatorio de los pies, última cena, oración en Getsemaní y traición de Judas. Cada tres o cuatro años, los Patriarcas y Metropolitas, durante la Liturgia de san Basilio, tras la epíclesis sobre los dones, llevan a cabo la santificación del santo Myron (Crisma). El lavatorio de los pies es visto como el Bautismo de los Discípulos que precede a la Cena Eucarística; son iluminados mientras Judas entra en la noche.

Santo y gran Viernes: Oficio de la santa e inmaculada pasión de Nuestro Señor Jesucristo (con la lectura de doce Evangelios, leídos lentamente y entre troparios y antífonas; tras el quinto sale del Santuario la procesión con la Cruz). En el centro del Oficio esta la contemplación de la Pasión gloriosa de Jesús junto a la confesión del Buen Ladrón: visto como la Iglesia, la humanidad redimida por Cristo; el ladrón es también llamado: “compañero de camino” del Señor.

Santo y gran Sábado: Orthros: comprende dos partes centrales: canto de los Enkomia (elogio fúnebre de Jesús con ciento setenta y seis estrofas divididas en tres grupos) y procesión del Epitafion (velo bordado donde está representado el cuerpo de Jesús en la tumba). Durante el canto de Vísperas el Sábado Santo se lleva solemnemente el Epitafion desde el altar en un arca que figura el santo sepulcro y se adorna con abundantes perfumes y flores; cuanto termina el rezo es llevado de nuevo al altar donde permanecerá hasta la Vigilia de la Ascensión. El canto de los Enkomia se hace frente al Epitafion.

Como unión entre las Vísperas y la Liturgia de San Basilio, se hacen 15 lecturas del Antiguo Testamento y 2 del Nuevo: Rm 6, 3-11 y Mt 28, 1-20.

Noche del Sábado al Domingo de Pascua: El pueblo se reúne en la Iglesia a oscuras y se canta la primera parte del Oficio de la noche; después tiene lugar el Rito de la luz: el Sacerdote sale del iconostasio con un cirio encendido y todos encienden sus velas de él, saliendo procesionalmente fuera de la iglesia. Después se canta Mc 18, 1-8, suenan las campanas y se canta el tropario de Pascua, entrando de nuevo en la Iglesia al tiempo que es iluminada y perfumada con el incienso; en la Liturgia de san Juan Crisóstomo se lee el prólogo del Evangelio de Juan; como conclusión de lee una bellísima catequesis pseudo-crisostómica sobre la Pascua. Y por la mañana se canta en varias lenguas: Jn 20, 19-25.


Nin, Manuel. Las Liturgias Orientales. CPL, Barcelona 2008.
Fuente: lexorandies.blogspot.com