Scrisoare Pastorală a PF Cardinal Lucian la Sărbătoarea Nașterii Domnului – 2020

Onoratului cler împreună slujitor, 

cuvioşilor călugări şi călugăriţe, 

iubiţilor credincioşi greco-catolici 

şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

 

Iubiți credincioși,

Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru Isus Cristos, în care celebrăm Taina Pruncului Sfânt din ieslea Betleemului, este în acest an mângâierea și binecuvântarea lui Dumnezeu pentru omenirea atât de încercată din cauza pandemiei.

Cerul ne vorbește și ne oferă speranța de care avem atât de multă nevoie: Nimeni nu este singur! Nimeni nu este părăsit! Toți suntem iubiți de Tatăl ceresc! În Isus Cristos, Dumnezeu a devenit Emanuel (Matei 1,23), adică Dumnezeu cu noi! Tresaltă sufletele noastre știind, prin credință, că Domnul vine și ne pregătim pentru a-L primi în viața noastră și în familie, în spitale și în casele de copii, în casele persoanelor vârstnice și peste tot unde creștinii își deschid ușa inimii! Mai mult, Pruncul se naște în inimile celor lipsiți de adăpost, înfometați și înfrigurați, trăind în ei și prin ei nedreptatea indiferenței crude a societății!

Lumea întreagă era și este în așteptare, precum odinioară plini de speranță, Profeții Legii Vechi așteptau venirea lui Mesia: „Picuraţi rouă de sus, voi ceruri, şi norii să reverse în ploaie dreptatea! Pământul să se deschidă şi să odrăslească mântuirea” (Isaia 45,8). Întreaga noastră viață este un drum al Magilor, o căutare a Pruncului Dumnezeiesc. Pe acest drum nu suntem singuri: precum Magii de la Răsărit, îl parcurgem și noi călăuziți fiind de Steaua harului, însoțiți de Preasfânta Fecioară, Maica Pruncului de la Betleem, de figurile luminoase ale sfinților, dar și de rugăciunile pline de speranță ale Bisericii întregi.

În contextul situației actuale, cu toții simțim mai acut fragilitatea propriei vieți, precum și teamă și îngrijorare pentru sănătatea proprie și a semenilor noștri. Totodată, anul 2020 pe care l-am străbătut, ne-a dezvăluit cât de importantă este relația cu Dumnezeu, prezența Sa în sufletele și în familiile noastre, fiorul tainic al rugăciunii rostite din adâncul inimii. Împreună am redescoperit poate mai mult valoarea compasiunii și a slujirii aproapelui, am conștientizat ceea ce este esențial și cu adevărat valoros în existența noastră. Mai mult, dificultatea participării fizice la Sfânta Liturghie a accentuat în suflete dragostea față de Cristos și dorul după Sfânta Euharistie.

Iubiți frați întru Cristos,

Și în acest an, Postul Crăciunului a fost un timp al harului și al pregătirii spirituale, al purificării și al primenirii sufletești, al rugăciunii intense și al milostivirii față de aproapele, pentru ca Nașterea Domnului să se petreacă în noi înșine iar noi să creștem în harul lui Dumnezeu, devenind fiii Tatălui ceresc în Fiul Său preaiubit. Dumnezeu a ales calea omului prin Întrupare. Lecția atotputerniciei lui Dumnezeu, înfăptuită prin umilință și dragoste, ne învață ce înseamnă să fim cu adevărat oameni și ne arată înălțimea demnității noastre. Să alegem și noi calea lui Dumnezeu, pășind pe drumul sfințirii și umanizând lumea noastră prin iubire!

Taina cea Mare a întrupării Cuvântului Veșnic se deschide și devine accesibilă oamenilor prin credință, dar totodată rezonează intim cu adâncul sufletului omenesc. Providența a rânduit ca această Sărbătoare să fie trăită iarna, când afară este rece și noi ne dorim căldura care susține viața, când nopțile sunt lungi și noi tânjim după lumină. Iar zăpada, prin albul ei imaculat, trezește în noi nostalgia purității morale și spirituale. Dumnezeu nu întârzie să vină în întâmpinarea așteptărilor noastre și, mai mult decât atât, le împlinește la un nivel ce depășește puterea de înțelegere a minții omenești. Dacă în general nașterea unui copil umple familia și casa de bucurie și seninătate, copilul fiind și o făgăduință pentru viitorul societății, nașterea lui Isus se petrece ca împlinire a promisiunii de mântuire a lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate, răspândind lumina fără de apus, focul iubirii divine și viața veșnică:

„Din cer Cuvântul, În trup se arată.

Noaptea din lume, zi se face îndată!”

 

Betleemul vine să ne trezească din amorțeală: în acea noapte de vis, cea mai frumoasă dintre nopți, Dumnezeu Cel Preaînalt se face mic, se face vulnerabil, pentru ca noi să ne putem apropia de El nu cu frică și cutremur, ci cu încredere, cu duioșie. Precum ne scrie Sfântul Augustin: „Trezeşte-te, omule: pentru tine, Dumnezeu s-a făcut om… Ai fi fost mort pentru totdeauna dacă El nu s-ar fi născut în timp” (Predici, 185).

Dar ce este acest eveniment ascuns în inima nopții și pe care nimeni nu-l observă, cu excepția câtorva păstori, care încurajați de îngeri vin să se închine Pruncului înfășat în iesle? Dacă în toate sistemele religioase omul încearcă să se apropie de divinitate pe diferite căi, în creștinism Dumnezeu este cel care vine în întâmpinarea omului, Dumnezeu este Cel care se apropie de om, Dumnezeu se face om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Dumnezeu își așază cortul Său în mijlocul familiei umane, care devine în felul acesta familia Lui. Pământul oamenilor devine casa lui Dumnezeu, iar Betleemul ne deschide inima lui Dumnezeu. Nașterea Fiului, din Fecioara Sfântă, aduce o speranță nouă întregii omeniri: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi. Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia (9, 1.5).

Pruncul de la Betleem, plăpând și neajutorat, născut într-o noapte rece de decembrie, vine spre a dezvălui celor mari și mândri ai acestei lumi, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu; vine să ne descopere gingășia și purtarea de grijă a Părintelui față de copiii Săi: Astăzi vi s-a născut un Mântuitor.

Pruncul de la Betleem aduce cu Sine bucuria mântuirii creației. El a venit pentru noi și pentru mulți, spre iertarea păcatelor. De aceea, Crăciunul în fiecare an ne pune în mod inexorabil în fața unei alegeri: de a fi hangii, și de a nu găsi loc pentru Sfânta Familie în casele noastre, sau de a fi păstori, păzind oițele, ascultători fiind la glasul îngerilor, minunați și înspăimântați de acel Gloria in excelsis Deo și de lumina acelei Stele misterioase. De a fi Magi care îl caută neobosiți pe Mesia, sau de a fi Irozi, deranjați sau speriați de un Prunc înfășat culcat în iesle.

În ieslea Betleemului, Acela pe care „nimeni nu L-a văzut vreodată”, așa cum citim prologul Evangheliei Sfântului Ioan (1,18), se lasă văzut și se lasă atins. În sfânta noapte de Crăciun, abisul care separă realitatea lui Dumnezeu de realitatea omului este abolit. Dumnezeu se face om, rămânând totodată Dumnezeul Cel Atotputernic.

Dragi credincioși,

Noaptea sfântă de Crăciun este noaptea când fiecăruia dintre noi i se dăruiește un Prunc nou născut, pentru ca fiecare să renască. Acest Prunc vine între oameni pentru a transforma omenirea întreagă. Noaptea luminoasă a Învierii Mântuitorului nu ar fi fost posibilă fără această noapte a venirii lui Mesia între ai Săi. Astăzi, mai mult decât oricând, omenirea întreagă are nevoie să fie mântuită. Descoperirile științei, promisiunile societății în care trăim, izolarea și însingurarea în care oamenii de pe întreg mapamondul se află de mai multe luni, ne spun toate că avem nevoie de Mântuitorul, de pacea pe care numai El ne-o poate dărui. Avem nevoie să fim mântuiți uneori și de noi înșine.

Să ne bucurăm de acest Praznic luminos iar colindele, în dulcea limbă românească și pe tonalitățile duioase născute de veacuri din freamătul de credință al neamului, să răsune ca mărturie a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră! Chiar dacă în acest an nu vom putea împlini datina colindatului din casă în casă, avem convingerea că îngerii, sfinții și Fericiții Episcopi martiri se vor îngriji de împletirea colindelor tuturor într-un armonios imn de recunoștință adus lui Dumnezeu.

Precum scria fericitul Cardinal Iuliu Hossu, vestitorul Marii Uniri, suflet nobil şi ales, dăruit Domnului prin martiriu pentru credinţă, arătând faptul că în lungii ani de detenţie şi domiciliu obligatoriu (1948-1970) sub prigoana comunistă, avea ca mângâiere sufletească amintirea colindei sale preferate:

„Când fost-a Prunc micuţ Isus

în grădiniţă El şi-a pus

un trandafir, cu gând curat,

să aibă flori de-ncununat”.

 

Această colindă, scrie fericitul Iuliu Hossu, „atât de scumpă şi izvor de atâta emoţie sufletească, doresc s-o las aici, scumpilor mei preoţi şi credincioşi, de amintire a emoţiilor sufleteşti şi a mângâierilor sorbite din ea şi la Dragoslavele, şi apoi în toate zilele, în cursul Căii Crucii de care ne-am învrednicit”.

Biserica Română Unită cu Roma a cunoscut bine bucuria Crăciunului în timpurile prigoanei comuniste și certitudinea prezenței Domnului atunci când lumea părea că o uitase. În numele acestei Biserici iubite de Dumnezeu, adresăm tuturor ierarhilor, preoților, călugărilor și călugărițelor, credincioșilor greco-catolici și întregului popor român un mesaj de speranță. Vă purtăm în inimă și în rugăciunile prin care cerem Bunului Dumnezeu, prin mijlocirea Mariei, Maica Preacurată, să Vă ocrotească pe fiecare în parte, oriunde V-ați afla în țară și în străinătate. Un gând special în rugăciune pentru lucrătorii din domeniul sanitar și pentru cei aflați în slujba celor nevoiași.

Dimpreună cu Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Preasfinția Sa Claudiu, și cu Preasfinția Sa Cristian, Episcopul auxiliar, Vă dorim tuturor Crăciun fericit!

Noul an 2021 să ne găsească mai plini de credință, mai aproape de Dumnezeu și mai uniți!

La mulți ani în pace și în sănătate!

† Cardinal LUCIAN

Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş

Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

PF Lucian Cardinal Mureșan: Mesaj pentru Ziua Națională a României

 

Apariţia în limba spaniolă a cărţii "Lanţuri şi teroare" de ÎPS Ioan Ploscaru

A apărut în Spania volumul „Cadenas y Terror – Un obispo greco-católico clandestino en la persecución comunista en Rumanía”, prima traducere în limba spaniolă a cărţii „Lanţuri şi teroare” a ÎPS Ioan Ploscaru (1911-1998), Arhiepiscop emerit ad personamde Lugoj. Publicat la editura „Biblioteca des Autores Cristianos”, volumul este tradus de părintele Daniel Lazăr.

Binecunoscută publicului din România, cartea este un jurnal ce prezintă suferinţele unui episcop greco-catolic a cărui „Cale a Crucii” a avut ca itinerariu închisorile din perioada prigoanei comuniste, în care a petrecut 15 ani, din care patru în izolare.

După cel de-al Doilea Razboi mondial, regimul comunist din România a decis desfiinţarea Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, episcopii, preoţii şi credincioşii săi fiind forţaţi să treacă la Biserica Ortodoxă Română. Mulţi dintre ei nu au acceptat acest compromis şi au fost arestaţi, întemniţaţi, murind ca martiri ai Bisericii lui Cristos, Una Sfântă, Catolică şi Apostolică.

Preasfințitul Ploscaru subliniază acest aspect, încă din introducerea lucrării afirmând că şi lui i s-a propus, de mai multe ori la începutul arestării acest târg, „dar cu conştiinţa nu te poţi juca” pentru că atunci când există convingerea clară că se merge pe drumul cel bun, nu există abatere de la acest drum, fie şi numai din cauza acestor ameninţări. Distinsul ierarh mătrurisitor spune că dacă ar fi „abdicat de la principiile credinţei” aceasta ar fi fost o laşitate, ar fi însemnat o mare nenorocire pentru conştiinţa lui şi o derută pentru cei în mijlocul cărora trăia.

Ioan Ploscaru a fost arestat în anul 1949 sub acuzaţia politică de „trădare de patrie şi spionaj”. Eliberat din închisoare, în anul 1964, a fost continuu supravegheat, urmărit şi persecutat. Ioan Ploscaru şi-a oferit chinul ca jertfă aşa cum scria în introducerea cărţii: „Pentru toate suferinţele pe care a trebuit să le suport, Dumnezeu să fie lăudat în vecii vecilor”.

Cartea „Lanţuri şi teroare” a apărut pentru prima dată în anul 1993, la Editura „Helicon” din Timişoara. Fiind foarte solicitată, în anul 1994 a apărut ediţia a II-a.

Succesul acestei lucrări a făcut ca „Lanţuri şi Teroare” să fie publicată şi în alte limbi. Prima limbă străină în care a fost publicată a fost limba italiană, astfel în anul 2013 a apărut sub denumirea „Catene e terrore. Un vescovo clandestino greco-cattolico nella persecuzione comunista in Romania”, la prestigioasa casă de Editură „Dehoniane” din Bologna, Italia. Ediţia în limba italiană a fost îngrijită de Marco Dalla Torre, traducerea din originalul român apartinând doamnei Mariana Ghergu si profesorului Giuseppe Munarini. În anul 2017 a apărut ediţia a II-a acestei lucrări în limba italiană.

La sfârşitul anului 2017, cartea „Lanţuri şi teroare” este publicată şi în limba franceză – „Chaînes et terreur. Un évêque dans les geôles communistes” la Editura Salvator din Paris. A existat, în arhivele Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj, un manuscris cu traducerea în limba franceză a lucrării care a fost făcută de către Raymond Lamarque, în anul 1993. În anul 2015 s-a început munca de tehnoredactare pe computer în vederea pregătirii publicării. Prefaţa acestei cărţi este întocmită cu foarte mare responsabilitate şi semnată de Monseniorul Gérard Defois, Arhiepiscop emerit de Lille. Postfaţa este scrisă de Mons. Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj iar scurta istorie a Bisericii Greco-Catolice Române îl are ca autor pe Rvs. Pr. Cristian Crişan, Rectorul Misiunii Greco-Catolice Române din Franţa.

Menţionăm că în anul 2018 este publicată, la Galaxia Gutenberg, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită a lucrării „Lanţuri şi Teroare” în limba română.

Cuvântul introductiv al ediţiei din limba spaniolă este semnat de Preasfinţitul Alexandru Mesian. „Salutăm apariţia în limba spaniolă a acestei cărți şi îl felicităm cordial pe Părintele greco-catolic Daniel Lazăr, care își desfăşoară misiunea în Ciudad Real – Spania, pentru munca depusă împreună cu soţia sa la traducerea acestei cărţi. Prin apariţia acestei lucrări, iată că jerfta şi martirajul Bisericii Greco-Catolice din România devine cunoscut şi cititorilor de limbă spaniolă, care pot înţelege acum mai clar contextul beatificării episcopilor greco-catolici, morţi pentru credinţă în închisorile comuniste, de către Papa Francisc la 2 iunie 2019 la Blaj.

Apreciem, de asemenea, colaborarea și sprijinul valoros al distinsului profesor şi preot în Dieceza de Ciudad Real, don Francisco José López Sáez, mare cunoscător nu numai al poporului român și al Bisericii Greco-Catolice, ci și al limbii române. Nu putem uita munca de corectare făcută de Don Carlos de Francisco Vega, preot diecezan de León și mare prieten al Bisericii Greco-Catolice, care a îndeplinit în cadrul Conferinței Episcopale Spaniolă funcţia de director al Secretariatului pentru relații interconfesionale și coordonarea atenției pastorale asupra catolicilor de Est.

Trăim în această perioadă post-conciliară când toți creștinii se angajează de a reface unitatea creștină. În ceea ce ne privește, noi, românii greco-catolici, am găsit această unitate în anul 1700. Istoria acestor mai mult de trei sute de ani confirmă puterea unității creștine. Viața Bisericii Române Unite – Trupul mistic al lui Hristos – se aseamănă cu viața Mântuitorului nostru care, condamnat la moarte, răstignit și îngropat, a înviat a treia zi. Biserica Română Unită la Roma a avut aceeaşi soartă: în anul 1948, prin decretul 358, a fost interzisă, „condamnată la moarte”, complet anihilată și îngropată. Dar după patruzeci și unu de ani, această Biserică a înviat. Iată dovada că Biserica lui Cristos nu poate fi învinsă: porțile iadului nu o vor birui!”, a spus Preasfinţitul Alexandru în încheierea cuvântului introductiv.

Lucrarea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii: Biblioteca des Autores Cristianos

Biroul eparhial de presă

Reîncepem programul liturgic!

Duminica, 6 Septembrie vom reîncepe programul liturgic în parohie, la aceași oră 12.30.

Haruri și binecuvântări tuturor!

Pr. Vasile Buda

Anunț

Din 2 August (Duminica) până în 31 August nu vom avea slujbe la Biserica.

Postul Adormirii Maicii Domnului sa vă aducă, pace sufletească, sănătate și bucurii in Domnul.

Pr. Protopop Vasile Buda

“Me llamo Cristian, tengo 38 años y soy el obispo católico más joven del mundo”

Después de su ordenación el pasado sábado, 20 de junio, el rumano Cristian Crișan es el obispo católico más joven del mundo. Como él mismo ha relatado en una entrevista publicada por el portal web de la Iglesia en Rumanía, recibió la llamada al sacerdocio cuando apenas tenía 15 años. Ahora, su llamada a “volver a casa” como obispo de Abula, la cual recibe “felizmente”, le ha pillado viviendo en París como visitador apostólico de la comunidad greco-romana de la ciudad.

“Ser joven puede ser útil para ingresar en un diálogo más fácil con el mundo en que vivimos, entendiendo sus desafíos pero también su gran potencial”, ha señalado el prelado. Y es que, con su consagración, Crişan reemplazó al ucraniano Stepan –solo cuatro días mayor que él– como obispo más joven del mundo. La Gran Arquidiócesis de Făgăraș y Alba Iulia, a la que pertenece, forma parte de la Iglesia greco-católica rumana, unida con Roma, y cuya sede se encuentra en Blaj.

“Puse mi vida en manos del Señor”

“Recibí la noticia con sorpresa, emoción y gratitud hacia el Santo Padre, el papa Francisco, a Su Beatitud el Padre Luciano y a todos nuestros obispos por esta señal de gran confianza en mí”, ha explicado. “Como sacerdote, puse mi vida en manos del Señor, como respuesta a una llamada” y así es, precisamente, como entiende esta nueva etapa.

Tanto es así que siempre se ha preguntado cómo hacer para guiar “mejor” a las personas para llegar hacia Dios. “Mi ministerio continuará en esta lógica: ser obediente a nuestro Arzobispo, responder a los susurros del Espíritu, estar abierto a capitalizar el potencial de aquellos con quienes me encuentre, todo para un mayor aumento de a Dios y por el bien de nuestra Iglesia”.

Fuente: vidanuevadigital.com

La Iglesia Greco-Católica San Nicolás de Alicante, 15 años desde que fue creada

La Iglesia Greco-Católica San Nicolás de Alicante, España, nació de una necesidad. A principios de los años 2000, en la costa española del Mediterráneo empezaron a vivir cada vez más rumanos. Por ello, la Iglesia se vio obligada a enviar a un sacerdote. El padre Gheorghe Pop (Geo) organizó esta comunidad espiritual, seguido actualmente por el padre Radu Bokor.

 

Éste ha continuado creando una comunidad alrededor de esta iglesia y sigue ofreciendo apoyo espiritual a los rumanos que viven allí. Considera que la Iglesia pertenece a todos los cristianos y recibe con los brazos abiertos a los creyentes que están lejos de su país. Actualmente, las misas se celebran respetando las restricciones vigentes en el contexto de la pandemia de COVID-19, y los rumanos continúan estando cerca de la comunidad de la que forman parte.

 

Recientemente, el padre Radu Bokor ha realizado un documental en el que han participado varias personas conocidas en la comunidad que han hablado de esta iglesia y de los rumanos que viven en esta zona.

 

En el contexto de este aniversario, el sacerdote rumano Radu Bokor ha ofrecido una entrevista a nuestra emisora en la que ha hablado de las actividades de la Iglesia Greco-Católica San Nicolás de Alicante, España, de la comunidad creada alrededor de esta iglesia y del ambiente religioso en esta región de España. La entrevista ha sido difundida por el programa Paseo cultural, y se puede escuchar aquí:

RadioRomaniaInternational · La Iglesia Greco-Católica San Nicolás de Alicante, 15 años desde que fue creada

Decalog pentru timp de pademie

Episcopul de San Sebastián (Spania), José Ignacio Munilla, a dorit să ne felicite cu ocazia Paștelui printr-o serie de reflecții care ne invită să profităm în aceste săptămâni dificile de carantină, marcate de boală și de sărăcie.

Când vine Paștele, creștinii suntem obișnuiți să ne felicităm, la fel ca în ajunul Crăciunului. O facem din prisma și  lumina pe care taina lui Hristos cel Înviat o proiectează în viețile noastre. În acest an cu totul special, lumina Celui Înviat este mai necesară ca niciodată pentru a lumina atât de multe aspecte ale momentului în care trăim.  

Împărtășesc acest anunț de Paște ca un decalog:

1.- Cel mic și invizibil poate deveni decisiv și puternic: și acestă realitate, este așa nu numai în ceea ce privește un microorganism care poate pune in pericol viața noastră pamântească, ci și in sensul pe care îl evocă Evanghelia despre sămânța de muștar (Mc 4, 30-32). Adesea harul lui Dumnezeu este transmis prin cel mic și ascuns, tainic.

2.- Suntem fragili și vulnerabili. Nu ne mântuim noi pe noi înșine: fraza „veți fi ca niște dumnezei”, care a fost prezent în păcatul cel dintâi al lui Adam și Eva, este marea minciună care îl conduce pe om spre căderea în prăpastie. Acceptarea propriilor limite este începutul înțelepciunii.

3.- Suntem una! Emanciparea este o himeră: nu este adevărat că libertatea mea se termină acolo unde începe cea a aproapelui, sau că libertatea celuilalt sfârșește acolo unde începe a mea. Adevărul este că libertățile noastre sunt întrețesute și că trebuie să învățăm să trăim cu asta.

 4.- Viitorul lumii depinde în mare măsură de angajamentul nostru. Este posibil să trăim diferit: într-o lume globalizată, al cărei viitor depinde de o schimbare de atitudine, asta include și convertirea obiceiurilor noastre dezordonate.

5.- Frica sau panica pot deveni cel mai mare dușman al nostru: iresponsabilitatea comunității este letală, dar la fel este și panica. Este important să cultivăm autocontrolul, pentru a trăi în pace interioară fără a fi lăsați de temeri iraționale.

6.- Singurătatea poate sa fi bună sau mai puțin bună: singurătatea unui creștin este chemată să fie o singurătate „locuită”. În multe ocazii, sentimentul nostru de singurătate este expresia lipsei de „intimitate". Cu toate acestea, Dumnezeu a dorit ca noi să trăim în comuniune; astfel încât „singurătatea locuită” a creștinului este mult mai frumoasă atunci când are pe cineva cu care să o împărtășească.

7.- Este necesar să ne oprim și să ne gândim încontro ne îndreptăm. Întrebarea despre semnificația direcției spre care ne îndreptăm este decisivă: cel mai greu nu este atât faptul că trebuie să suferi în bătălia vieții, ci să suferi fără a-i găsi sensul. Este trist să întrebi pe cineva: „Unde mergi?”, iar acesta sa răspundă: „Habar n-am. Ma deplasez prin inerția celor care merg înainte, și sunt împins de cei care vin din spate”.

8.- Pentru a privi înainte, trebuie să privești în sus: pământul este rotund, astfel încât paznicii corăbiilor cu pânze urcă în vârful catargului pentru a putea vedea dincolo. Fără perspectiva transcendentului nu este posibil să descoperim sensul vieții. Sensul vieții nu poate fi cunoscut decât prin Revelația lui Dumnezeu.

9.- Compasiunea este sentimentul-cheie care ne permite să sperăm într-o lume mai bună: conceptul de „compasiune” („a suferi cu”) înglobează conceptul de „solidaritate” și îl depășește, deschizându-se către miezul central al Evangheliei, care este „milostivire”, cea descoperită în Inima deschisă a lui Hristos.

10.- Ultimul cuvânt nu este „moartea”, ci „învierea”. Hristos ne învață că viața învinge moartea: „De ce cauți pe cel viu printre morți? Nu este aici. A înviat. (Lc 24, 5-6). Biruința lui Hristos este și a noastră!

CARTA PASTORAL DE S.E. EL CARDENAL LUCIAN POR LA SANTA FIESTA DE LA RESURRECCIÓN DEL SEÑOR 2020

Al estimado clero concelebrante,

A los piadosos monjes y monjas,

A los queridos fieles greco-católicos

Y a todos los cristianos que aman a Dios

Queridos fieles:

La noche pasada oímos todos la llamada de la Iglesia, la llamada de Dios: “Venid a recibir la luz”. En la tiniebla, en la oscuridad, ha resonado en nuestras iglesias y capillas esta llamada misteriosa en la que se sintetiza no solo la vida del cristiano, sino la misma existencia de cada ser humano, sobre todo en los tiempos de inquietud en que vivimos. A menudo nuestra vida parece estar revestida de tinieblas, de noticias a cada cual más catastrófica, de escenarios apocalípticos que nos asustan y que no hacen más que recordarnos el hecho de que somos polvo y que nuestra vida y salvación dependen completamente de circunstancias y de situaciones que no podemos controlar del todo. Pero esto también nos coloca en el sitio justo ante Dios: “Ten misericordia de mí, pecador”, o, como repetimos siempre en la Divina Liturgia: “Señor, ten piedad”. Puesto que nosotros, los cristianos, sabemos que todo lo que nos ocurre tiene lugar o con el permiso o por la  voluntad de Dios.

La Pascua empieza con un sepulcro, con una búsqueda, con una voz de ángel. Con tres personajes que tienen tres perspectivas diferentes, tres actitudes en las que nos reconocemos todos. La primera es María Magdalena, que nos enseña cómo tenemos que amar: llena de afecto ante el que la ha salvado, corre al sepulcro para rendirle un último homenaje. Encuentra el sepulcro vacío, y corre para contárselo a los discípulos. Dos de ellos, entre ellos Pedro, corren hacia el sepulcro. Pedro entra primero y ve el sepulcro vacío y las mortajas enrolladas. Casi le sorprende que el cuerpo del difunto no esté allí. El otro, Juan, “vio y creyó” (Jn 20,8).

Queridos hermanos en Cristo,

¿Qué podemos aprender hoy nosotros, cristianos greco-católicos, de la manera en que estos tres personajes se relacionan con el hecho de la Resurrección? También nosotros a menudo nos sentimos desanimados cuando vemos los sepulcros vacíos. Vivimos insatisfechos porque somos excluidos y marginados en una cultura y en una sociedad que no nos hace caso. Ya no nos sentimos identificados con la Iglesia y con el mundo de hoy, que quisiéramos se adaptara a nuestros caprichos y a nuestras “dioptrías”. Estamos convencidos, como María Magdalena, de que alguien nos ha robado el objeto y la fuente de nuestra alegría y de nuestra esperanza, y buscamos siempre al culpable. Tampoco nosotros sabemos “dónde lo han puesto”. O somos como Pedro: corremos incrédulos, demasiado apegados a nuestra propia seguridad, miramos el sepulcro vacío, las mortajas enrolladas, y parece que no nos viene la fe. En cambio, el discípulo amado es el único que ofrece una interpretación a la ausencia del cadáver. Él ve y cree. ¿Qué cree? Antes de creer, recuerda que “Jesús tenía que resucitar de entre los muertos” (Jn 20,9. Este recuerdo de la Palabra del Maestro lo hace creer.

A menudo vamos también nosotros a pesquisar el sepulcro de una Iglesia asesinada, enterrada y sellada con una gran losa para que nadie pueda entrar. Y podemos tener también nosotros tres actitudes: “Sí, amé a esta Iglesia, pero ahora ha muerto, ha sido robada y no sabemos dónde encontrarla”. O contemplamos sorprendidos los signos de la ausencia de su gloria de antaño, motivo por el cual nos volvemos incrédulos, somos excesivamente prudentes, nos preguntamos: “¿Tiene que ser así?”. O, por el contrario, como el discípulo amado, Juan, podemos ver las señales de la pasión y del entierro y recordar la Palabra que se nos dijo: “El tercer día resucitaré”. Creemos que la Iglesia de Cristo, si es su verdadera Novia, nunca será abandonada por el Novio. Creemos que en la boda del Esposo vamos a ser llamados para iluminar el camino con velas encendidas. Hemos vivido este hecho, de modo simbólico, hace algunos meses, cuando por primera vez un Papa pisó el suelo de Blaj y reconoció el sacrificio sellado con la sangre de nuestros mártires, declarando ante el mundo entero: “Aquí, en Blaj, tierra de martirio, de libertad y de misericordia, os rindo mi homenaje a vosotros, hijos de la Iglesia Greco-Católica, que desde hace tres siglos dais testimonio, con ardor apostólico, de vuestra fe”.

Cristo está presente hoy en nuestro mundo, en nuestros pueblos y ciudades, en nuestras familias y en nuestros hogares, exactamente igual que hace dos milenios en la casa de Zaqueo, en Betania o en Emaús. En medio de la incertidumbre y el temor por nuestra salud y nuestra vida, un ángel nos habla también a nosotros hoy, y nos dice una Palabra, esa que solo Dios puede transmitirnos: “¡Ha resucitado!” (Lc 24,6). La Palabra de Dios transmitida por los ángeles nos dice que Él no va a abandonar a su pueblo en el momento de la prueba; Él, que mediante su Sangre encadenó al enemigo antiguo.

Queridos fieles:

Solo entrando nosotros también en la luz de la Resurrección podremos llevar a nuestras familias y al mundo en que vivimos esperanza y alegría. Puesto que, como dice el Papa Francisco en la Exhortación Apostólica ‘Christus vivit’, 32: “Jesús ha resucitado y quiere hacernos partícipes de la novedad de su resurrección. Él es la verdadera juventud de un mundo envejecido y de un universo que ‘gime con dolores de parto’ (Rm 8,22) y espera ser revestido de Su vida y de  Su luz”.

Junto con el Obispo de la Curia del Arzobispado Mayor, Mons. Claudiu, y Mons. Cristian Crișan, Obispo auxiliar electo, ¡os deseamos a todos unas bendecidas fiestas pascuales!

¡Cristo ha resucitado! ¡Verdaderamente ha resucitado!

PASTORALA PREAFERICITULUI CARDINAL LUCIAN LA MĂRITA SĂRBĂTOARE A ÎNVIERII DOMNULUI 2020

Onoratului cler împreună slujitor, 

cuvioşilor călugări şi călugăriţe,

 iubiţilor credincioşi greco-catolici

şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Iubiți credincioși,

În noaptea trecută am auzit cu toții chemarea Bisericii, chemarea lui Dumnezeu: „Veniți să luați lumină”. În întuneric, în beznă, a răsunat în bisericile și în capelele noastre această chemare tainică în care se sintetizează nu doar viața de creștin, ci însăși existența fiecărei ființe umane, mai ales în zilele de îngrijorare pe care le trăim. Adesea viața noastră pare a fi înveșmântată în întuneric, în știri care mai de care mai catastrofice, în scenarii apocaliptice care ne înfricoșează și care nu fac decât să ne amintească faptul că suntem praf și țărână. Și că viața și salvarea noastră depind în întregime de circumstanțe și de situații pe care nu le putem întru totul controla. Dar care ne plasează la locul just în fața lui Dumnezeu: „Fii milostiv mie păcătosului”, sau după cum repetăm mereu la Dumnezeiasca Liturghie: „Doamne, îndură-te spre noi”. Fiindcă noi creștinii știm că tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă ori cu permisiunea, ori cu voința lui Dumnezeu.

Paștele încep cu un mormânt, cu o căutare, cu un glas de înger. Cu trei personaje având abordări diferite, cu trei atitudini în care ne regăsim cu toții. Cea dintâi este Maria Magdalena, cea care ne învață cum trebuie să iubim: plină de afecțiune față de Cel care a mântuit-o, aleargă la mormânt pentru a-i aduce un ultim omagiu. Găsește mormântul gol, și aleargă spre a-i înștiința pe ucenici. Doi dintre ei, printre care Petru, aleargă spre mormânt. Petru intră cel dintâi, și vede mormântul gol și giulgiurile de înmormântare înfășurate. Aproape că e surprins că trupul Celui mort nu mai este acolo. Celălalt, Ioan, „a văzut și a crezut” (In 20,8).

Iubiți frați întru Cristos,

Ce putem învăța noi astăzi, creștini greco-catolici, din modul celor trei personaje de a se raporta la faptul Învierii? Și noi adesea suntem descurajați când vedem morminte goale. Trăim nemulțumiți pentru că suntem excluși și marginalizați într-o cultură și într-o societate care ne ignoră. Nu ne mai regăsim în Biserica și în lumea de astăzi, pe care le-am dori adaptate capriciilor și dioptriilor noastre. Suntem convinși, precum Maria din Magdala, că cineva ne-a răpit scopul și izvorul bucuriei și al speranței noastre, și căutăm mereu vinovatul. Nici noi „nu ştim unde L-au pus”. Sau suntem precum Petru: alergăm neîncrezători, prea alipiți de propriile siguranțe, privim mormântul gol, giulgiurile înfășurate, și parcă nu ne vine să credem. În schimb, ucenicul cel iubit este singurul care dă o interpretare absenței cadavrului. El vede și crede. Ce anume crede? Înainte de a crede, își amintește că „Isus trebuia să învieze din morţi” (In 20,9). Această aducere aminte a Cuvântului Învățătorului îl face să creadă.

Mergem adesea și noi să cercetăm mormântul unei Biserici ucise, îngropate, și pecetluită cu o lespede mare pentru ca nimeni să nu mai aibă acces. Și putem avea și noi trei atitudini: da, am iubit această Biserică, dar acum ea a murit, a fost furată, și nu știm unde să o mai regăsim. Sau contemplăm uimiți semnele absenței gloriei sale de odinioară, motiv pentru care suntem neîncrezători, suntem excesiv de prudenți, ne întrebăm: oare chiar așa să fie? Sau, în schimb, precum ucenicul iubit, Ioan, putem vedea semnele pătimirii și ale îngropării, și să ne amintim de Cuvântul care ni s-a rostit: „a treia zi voi învia”. Credem că Biserica lui Cristos, dacă este adevărata Lui Mireasă, nu va fi niciodată abandonată de Mirele Ei. Credem că la nunta Mirelui vom fi chemați să luminăm calea cu candelele aprinse. Am trăit acest fapt, în mod simbolic, acum câteva luni, când pentru prima dată un Papă a pășit pe pământul Blajului și a recunoscut jertfa pecetluită cu sânge a martirilor noștri, rostind în fața lumii întregi: „Aici, la Blaj, pământ de martiriu, de libertate și milostivire, vă aduc omagiul meu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice care, de trei secole, dați mărturie, cu ardoare apostolică, despre credința voastră”.

Cristos este prezent astăzi în lumea noastră, în satele și în orașele noastre, în familiile și la masa noastră, exact ca acum două milenii în casa lui Zaheu, la Betania sau la Emaus. În incertitudine și în teama pentru sănătatea și pentru viața noastră, un înger ne vorbește și nouă astăzi. Și ne spune un Cuvânt, acel Cuvânt pe care numai Dumnezeu ni-l poate transmite: „A înviat!” (Lc 24,6). Cuvântul lui Dumnezeu transmis de îngeri ne spune că nu mai suntem robi ai morții și ai deznădejdii, ne spune că El este viu și că El nu își va abandona poporul în clipa încercării, El care prin Sângele Său l-a încătușat pe dușmanul cel din vechime.

Iubiți credincioși,

Doar intrând și noi în lumina Învierii vom putea să aducem în familiile noastre și în lumea în care trăim, speranță și bucurie. Fiindcă așa cum scrie Sfântul Părinte Papa Francisc în Exortația apostolică Christus vivit, n. 32: „Isus a înviat și vrea să ne facă părtași de noutatea învierii Sale. El este adevărata tinerețe a unei lumi îmbătrânite și este și tinerețea unui univers care așteaptă cu «durerile nașterii» (Rom 8,22) să fie îmbrăcat în lumina și în viața Sa”.

Dimpreună cu Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Preasfinția Sa Claudiu, și cu Monseniorul Cristian Crișan, Episcop auxiliar numit, Vă dorim tuturor Sărbători pascale binecuvântate!

Cristos a înviat! Adevărat a înviat!