lunes, 30 de abril de 2018

30/04 - Santiago Apóstol (el Mayor), hijo de Zebedeo, Patrón de España


El apóstol Santiago, primer apóstol martir, viajó desde Jerusalén hasta Cádiz (España). Sus predicaciones no fueron bien recibidas, por lo que se trasladó posteriormente a Zaragoza. Aquí se convirtieron muchos habitantes de la zona. Estuvo predicando también en Granada, ciudad en la que fue hecho prisionero junto con todos sus discípulos y convertidos. Santiago llamó en su ayuda a la Virgen María, que entonces vivía aún en Jerusalén, rogándole lo ayudase. La Virgen le concedió el favor de liberarlo y le pidió que se trasladara a Galicia a predicar la fe, y que luego volviese a Zaragoza.



Santiago cumplió su misión en Galicia y regresó a Zaragoza, donde corrió muchos peligros. Una noche, el apóstol estuvo rezando intensamente con algunos discípulos junto al río Ebro, cerca de los muros de la ciudad, pidiendo luz para saber si debía quedarse o huir. Él pensaba en María Santísima y le pedía que rogara con él para pedir consejo y ayuda a su divino Hijo Jesús, que nada podía entonces negarle. De pronto, se vio venir un resplandor del cielo sobre el apóstol y aparecieron sobre él los ángeles que entonaban un canto muy armonioso mientras traían una columna de luz, cuyo pie, en medio de un rayo luminoso, señalaba un lugar, a pocos pasos del apóstol, como indicando un sitio determinado.



Sobre la columna, se le apareció la Virgen María. Santiago se levantó del lugar donde estaba rezando de rodillas, y recibió internamente el aviso de María de que debía erigir de inmediato una iglesia allí; que la intercesión de María debía crecer como una raíz y expandirse. María le indicó que, una vez terminada la iglesia, debía volver a Jerusalén. Santiago se levantó, llamó a los discípulos que lo acompañaban, que habían oído la música y visto el resplandor; les narró lo demás, y presenciaron luego todos cómo se iba desvaneciendo el resplandor de la aparición. En el lugar de la aparición, se levantó lo que hoy es la Basílica de Nuestra Señora del Pilar, un lugar de peregrinación famoso en el mundo entero que no fue destruido en la guerra civil española (1936-1939), puesto que las bombas que se lanzaron no explotaron, pudiéndose hoy en día verse expuestas en el interior de la Basílica.



Santiago partió de España, para trasladarse a Jerusalén, como María le había ordenado. María le predijo la proximidad de su muerte en Jerusalén, y lo consoló y lo confortó en gran manera. Santiago se despidió de María y de su hermano Juan, y se dirigió a Jerusalén, donde al poco tiempo fue hecho prisionero.



Fue llevado al monte Calvario, fuera de la ciudad. Durante el recorrido, estuvo predicando y aún fue capaz de convertir a algunas personas. Cuando le ataron las manos, dijo: "Vosotros podéis atar mis manos, pero no mi bendición y mi lengua". Un tullido que se encontraba a la vera del camino, clamó al apóstol que le diera la mano y lo sanase. El apóstol le contestó: "Ven tú hacia mí y dame tu mano". El tullido fue hacia Santiago, tocó las manos atadas del apóstol e inmediatamente sanó.



Josías, la persona que había entregado a Santiago, fue corriendo hacia él para implorar su perdón. Este hombre se convirtió a Cristo. Santiago le preguntó si deseaba ser bautizado. Él dijo que sí, por lo que el apóstol lo abrazó y le dijo: "Tú serás bautizado en tu propia sangre". Y así se cumplió más adelante, siendo Josías asesinado posteriormente por su fe.

En otro tramo del recorrido, una mujer se acercó a Santiago con su hijo ciego para alcanzar de él la curación para su hijo, obteniéndola de inmediato.


Una vez llegado al Monte Calvario, el mismo lugar donde años antes fue crucificado nuestro Señor, Santiago fue atado a unas piedras. Le vendaron los ojos y le decapitaron.

El cuerpo de Santiago estuvo un tiempo en las cercanías de Jerusalén. Cuando se desencadenó una nueva persecución, lo llevaron a Galicia (España) algunos discípulos.

En siglos posteriores y hasta el momento actual, numerosos fieles, principalmente de Europa, recorren parcialmente el "Camino de Santiago" que les conduce a la tumba del Santo, con el fin de pedir perdón por sus pecados.

domingo, 22 de abril de 2018

23/04 - San Jorge el Megalomártir y Victorioso


La Iglesia ha enfatizado siempre que el reconocimiento de un santo, antes de ser confirmado como tal por las Autoridades Eclesiásticas, surge de la conciencia del pueblo de Dios que venera, aún en vida, a una persona por su santidad, y aun más después de su muerte.

En este sentido el pueblo ortodoxo, a lo largo de la historia, ha venerado a San Jorge y agradecido su eficaz intercesión, a tal grado que es impresionante el número de iglesias construidas, desde el siglo IV hasta la fecha, dedicadas a este Gran Mártir de Cristo y puestas bajo su patrocino; y todavía más, que casi no haya familia en la que alguno de sus miembros no lleve su nombre.

Jorge nació en la ciudad de Al-Led, Palestina, de una familia distinguida por su posición social, en el año 280. Al cumplir los 17 años, se incorporó al ejército; su notable entrega y valor impresionó de tal manera al emperador Diocleciano que rápidamente lo ingresó a su guardia real.

Poco después, Diocleciano emprendió su encarnizada persecución en contra de los cristianos, y los ríos de sangre desbordaron como nunca antes. Sin embargo, la fe de Jorge, antes que nada, soldado de Cristo, ni siquiera se tambaleó, sino que fortalecida, se enfrentó con toda valentía al emperador, proclamó su cristianismo y defendió su fe, la fe en Jesucristo, Dios verdadero.

Diocleciano, encolerizado, ordenó torturar a Jorge, pero todos los dolores no pudieron vencer la Gracia de Dios que apoyó al Mártir en su testimonio. Entonces, el emperador, frustrado por su impotencia de hacer vacilar la sólida fe de Jorge, mandó decapitarlo. El soldado de Cristo lleno de alegría, con esa valentía que lo caracterizaba y con la luz de la Gracia Divina resplandeciendo en su rostro, inclinó la cabeza ante el verdugo. Su cabeza cayó, su alma se elevó al Cielo, su fama se difundió por todo el imperio, y su amor conquistó los corazones de los fieles que han gozado y gozan de su intercesión, manifestada en milagros, curaciones, consuelos y fortalecimiento de su fe hasta el día de hoy.

Este cariño del pueblo de Dios hacia San Jorge le hizo aplicar al Soldado de Cristo, un antiguo mito referente a un guerrero que, defendiendo a su pueblo, mata al dragón que quiere devorar a la bellísima princesa. La Iglesia aceptó esta asimilación y pintó a San Jorge como el soldado que con la lanza de su intercesión ha vencido al demonio y rescatado a la Iglesia, la Novia Inmaculada de Cristo, de cuantiosos peligros que la han rodeado. Que sus intercesiones sean para con todos nosotros. Amén.

Tropario

Cual liberador de los cautivos
y protector de los necesitados,
sanador de los enfermos
y defensor de los creyentes:
oh victorioso y gran mártir Jorge,
intercede a Cristo Dios
por la salvación de nuestras almas.

lunes, 9 de abril de 2018

Papa Francisc numește un Vizitator Apostolic pentru românii din diaspora


Astăzi luni 9 aprilie 2018, Sfântul Părinte Papa Francisc l-a numit în funcția de Vizitator Apostolic pentru credincioșii greco-catolici români din Europa occidentală pe Părintele Cristian Dumitru Crișan din clerul Arhieparhiei de Alba-Iulia și Făgăraș, actualmente Rector al Misiunii Greco-Catolice Române din Franța și Notar al Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică.
Părintele Cristian Dumitru Crișan
S-a născut pe data de 11 octombrie 1981 în localitatea Sântu, județul Mureș. După studiile efectuate la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Blaj, în anul 2003 a fost trimis la Roma cu o bursă din partea Congregației pentru Bisericile Orientale, fiind alumn al Colegiului Pontifical „Pio Romeno”.
În anul 2007 a obținut Bacalaureatul în Teologie la Ateneul Pontifical „Sant’Anselmo”, iar ulterior Licența și Doctoratul în Drept Canonic la Institutul „Utriusque Iuris” al Universității Pontificale a Lateranului în 2010, respectiv în 2012.
În anul 2008 a fost hirotonit preot la București de către Preasfinția Sa Mihai Frățilă.
În anul 2012, la recomandarea Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Arhiepiscopul de Paris l-a numit Rector al Misiunii Greco-Catolice și Paroh al Parohiei „Sfântul Gheorghe” din Paris, iar din anul 2016 este Judecător al Tribunalului Provincial de Primă instanță al Arhiepiscopiei de Paris, activități pe care le va desfășura în continuare.
Cunoaște limbile: franceză, italiană și engleză.

domingo, 8 de abril de 2018

La Pascua en la tradición bizantina


Alzaos puertas eternas y entrará el rey de la gloria

En el centro del oficio del Viernes Santo está la contemplación de la pasión gloriosa de nuestro Señor Jesucristo junto a la confesión en la cruz del ladrón agradecido. En él la liturgia ve a la Iglesia y a la humanidad redimida por Cristo: "Oh Señor, tú has tomado como compañero de camino al ladrón con las manos manchadas de sangre, cuéntanos con él, oh Bueno y Amigo de los hombres! Emite un débil grito el ladrón en la cruz, pero alcanza una gran fe, en un instante fue salvado, entró el primero en el paraíso y le abrió las puertas".

Los salmos iniciales del matutino subrayan, por una parte, el poder de la noche y del enemigo y, por otra, la victoria del salmista y del cristiano sobre este mal - el mundo y el propio corazón - gracias a la pasión de Cristo. Uno de los troparios coloca la presencia de la Madre de Dios ante la pasión de Cristo: "Viendo al propio cordero conducido al matadero, María, la cordera, lo seguía con las otras mujeres, consumida por el dolor y decía así: ¿Dónde vas, hijo? ¿Porqué cumples esta carrera velozmente? ¿Quizás hay otras bodas en Caná y allí te apresuras para convertir de nuevo el agua en vino? ¿Voy contigo, hijo? O mejor, ¿me quedo contigo? Dime una palabra, tú que eres la Palabra, no pasas junto a mí en silencio".

Ante la cruz que se encuentra expuesta en medio de la iglesia se canta de nuevo el tropario: "¡Hoy es colgado en el leño aquel que ha colgado la tierra en las aguas!". Sigue un conjunto de perícopas evangélicas, y cuando se narra la llegada de José de Arimatea que toma el cuerpo de Jesús, el Sacerdote lo depone de la cruz envolviéndolo en un lienzo y lo coloca bajo el altar para significar la sepultura. El icono de Cristo muerto y depuesto de la cruz, con las santas mujeres alrededor - llevado en procesión y, luego, colocado en la tumba rociada de flores y perfumes - es venerado por los fieles.

El oficio del matutino del Sábado santo, celebrado la tarde del viernes, es una de las celebraciones más populares y más bellos y profundos del año litúrgico bizantino. Los troparios enmarcan la teología de este día: "Cuando descendiste en la muerte, oh vida inmortal, entonces el Hades fue degollado por el fulgor de tu divinidad. Y, mientras hacías resurgir a los muertos de los abismos subterráneos, todas las potencias de los cielos cantaban: Oh Cristo, que das la vida, oh Dios nuestro, gloria a ti!". En esta liturgia el pueblo alrededor de la tumba es el verdadero celebrante, que asume el dolor, el llanto, el gozo, mientras que el sepulcro se convierte en el centro de la Iglesia y del universo.

En la noche de Pascua la celebración se inicia en la iglesia, a oscuras, con el canto del oficio de medianoche y, seguidamente, con el rito del lucernario, con la luz tomada de la lámpara que está sobre el altar, es decir, de la tumba de Cristo. Se cantan, entonces, en el exterior de la iglesia que permanece cerrada, el Evangelio de la resurrección y el tropario pascual: "Cristo ha resucitado de entre los muertos. Con la muerte ha vencido a la muerte y a aquellos que estaban en los sepulcros les ha dado el don de la vida". Este canto marcará el ritmo de toda la noche y de todo el tiempo de Pascua.

Ante las puertas de la iglesia, que están cerradas, tiene lugar uno de los ritos más cargado de símbolos: el sacerdote con la cruz golpea la puerta de la iglesia cerrada que representa el Hades, lugar donde Cristo desciende el Sábado Santo, o el paraíso donde somos introducidos por Cristo mismo, cantando las palabras del salmista: "Alzad príncipes, vuestras puertas; alzaos, puertas eternas, y entrará el rey de la gloria"; desde dentro de la iglesia se responde a estas palabras con otro versículo del mismo salmo: "¿Quién es este Rey de la gloria?". A la tercera vez las puertas de la iglesia se abren de par en par y la comunidad entra en una iglesia que ya no está a oscuras, sino llena de flores, perfumes y luces; una iglesia donde el iconostasio, el paso del cielo a la tierra, está abierto.

El canon de la noche de Pascua es obra de San Juan Damasceno, con troparios tomados de San Gregorio de Nacianzo, un texto que nos invita a contemplar y a regocijarnos en el misterio de la Pascua del Señor: "Purifiquemos los sentidos y veremos a Cristo en la luz inaccesible de la resurrección. Venid, bebamos una bebida nueva, brotada prodigiosamene no de la piedra estéril sino del sepulcro de Cristo. Has descendido a la profundidad de la tierra, has roto las cadenas eternas que ataban a los prisioneros".

La resurrección del Señor es la nueva creación, porque hoy él crea de nuevo a Adán, lo toma por la mano y lo porta al paraíso. El día de la resurrección es el día de la luz y de la iluminación de los hombres que debe portar a la reconciliación: "Revistámonos de luz para la fiesta y abracémonos los unos a los otros y llamemos también hermanos a aquellos que nos odian. Perdonémoslo todo por la resurrección".

Manuel Nin, L'Osservatore Romano el 12 de Abril de 2009
Traducción del original italiano: Salvador Aguilera López



Fuente: lexorandies.blogspot.com

sábado, 7 de abril de 2018

DUMINICA ÎNVIERII DOMNULUI ȘI DUMNEZEULUI NOSTRU ISUS HRISTOS (Sf. Paști) / DOMINGO DE LA RESURRECCIÓN DE NUESTRO SEÑOR Y DIOS JESUCRISTO (de Pascua)



Fap 1,1-8: Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început Isus a face şi a învăţa, Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.


Io 1,1-17: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.


Hechos 1,1-8: En el primer relato escribí, oh Teófilo, acerca de todas las cosas que Jesús comenzó a hacer y a enseñar, hasta el día en que fue recibido arriba, después de haber dado mandamientos por el Espíritu Santo a los apóstoles que había escogido. A éstos también se presentó vivo, después de haber padecido, con muchas pruebas convincentes. Durante cuarenta días se hacía visible a ellos y les hablaba acerca del reino de Dios. Y estando juntos, les mandó que no se fuesen de Jerusalén, sino que esperasen el cumplimiento de la promesa del Padre, “de la cual me oísteis hablar; porque Juan, a la verdad, bautizó en agua, pero vosotros seréis bautizados en el Espíritu Santo después de no muchos días.” Por tanto, los que estaban reunidos le preguntaban diciendo: --Señor, ¿restituirás el reino a Israel en este tiempo? Él les respondió: --A vosotros no os toca saber ni los tiempos ni las ocasiones que el Padre dispuso por su propia autoridad. Pero recibiréis poder cuando el Espíritu Santo haya venido sobre vosotros, y me seréis testigos en Jerusalén, en toda Judea, en Samaria y hasta lo último de la tierra.

Juan 1,1-17: En el principio era el Verbo, y el Verbo era con Dios, y el Verbo era Dios. Él era en el principio con Dios. Todas las cosas fueron hechas por medio de él, y sin él no fue hecho nada de lo que ha sido hecho. En él estaba la vida, y la vida era la luz de los hombres. La luz resplandece en las tinieblas, y las tinieblas no la vencieron. Hubo un hombre, enviado por Dios, que se llamaba Juan. Él vino como testimonio, a fin de dar testimonio de la luz, para que todos creyesen por medio de él. No era él la luz, sino que vino para dar testimonio de la luz. Aquél era la luz verdadera que alumbra a todo hombre que viene al mundo. En el mundo estaba, y el mundo fue hecho por medio de él, pero el mundo no le conoció. A lo suyo vino, pero los suyos no le recibieron. Pero a todos los que le recibieron, a los que creen en su nombre, les dio derecho de ser hechos hijos de Dios, los cuales nacieron no de sangre, ni de la voluntad de la carne, ni de la voluntad de varón, sino de Dios. Y el Verbo se hizo carne y habitó entre nosotros, y contemplamos su gloria, como la gloria del unigénito del Padre, lleno de gracia y de verdad. Juan dio testimonio de él y proclamó diciendo: "Éste es aquel de quien dije: El que viene después de mí ha llegado a ser antes de mí, porque era primero que yo." Porque de su plenitud todos nosotros recibimos, y gracia sobre gracia. La ley fue dada por medio de Moisés, pero la gracia y la verdad nos han llegado por medio de Jesucristo.

Pastorala de Paști a PF Lucian


† Cardinal Lucian
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop și Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
 iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Iubiți fii sufletești,

„De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.”
Cu aceste cuvinte din predica sa în Duminica Învierii Mântuitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur îi cheamă pe creștini la bucurie. Este o bucurie izvorâtă din certitudinea de a fi mântuiți prin trecerea din moarte la viață a Celui care are putere de a birui răul și suferința. De aceea cântăm cu toții: „Cristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Omul încununează întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Precum în slujba Bisericii cununa se așază pe capetele mirilor, la fel Domnul Cel Atotputernic îl așază pe om peste tot ceea ce a făurit în lume. Astfel, prin porunca de a stăpâni pământul adresată lui Adam, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi să fim stăpâni peste tot ceea ce El a creat: să stăpânim și să nu ne lăsăm stăpâniți; să fim liberi și să nu ne lăsăm înrobiți de nimic din ceea ce este creat. Suntem cu toții chemați la a ne descoperi demnitatea cu care ne-a înzestrat Creatorul, fiind fiecare dintre noi icoana și asemănarea acelui Dumnezeu care din nimic a făcut cerul și pământul.
Această ordine perfectă, dorită și rânduită de Creator, a fost distrusă de păcatul neascultării care l-a împins pe Adam să se ascundă de Dumnezeu. În vacarmul și în iureșul mileniului al treilea, omul post-modern trăiește aceeași dramă a însingurării, robit de vicii și de muncă, fragilizat de superficialitatea raporturilor umane. Cu toate acestea, ființa umană continuă prin însăși natura ei să caute binele, lumina și armonia. În cămara conștiinței sale, nu reușește să înăbușe șoapta Celui care l-a creat și care speră și așteaptă mereu ca fiul  risipitor să se întoarcă acasă.
Omul nu poate trăi departe de Dumnezeu, nu poate exista fără Dumnezeu. Sistemele ateiste și persecuțiile împotriva Bisericii din secolul trecut au dovedit-o pe deplin. Din toate aceste încercări, Biserica a ieșit înnoită, purificată, iar lacrimile și sângele mucenicilor i-au reînnoit haina de nuntă pentru Mirele Cristos.

Iubiți credincioși,

Despre Învierea lui Isus ne vorbesc, înainte de toate, paginile Evangheliilor. Sfânta Scriptură zugrăvește Învierea ca fiind cheia de lectură a întregii existențe pământești a Domnului: toate minunile şi semnele de El săvârșite, doar în Înviere își găsesc înțelesul desăvârșit. Contemplând paginile acestor Evanghelii, așa cum o facem de exemplu în Joia Mare, descoperim un lucru minunat: Dumnezeu a transformat moartea în biruinţă pentru Fiul Său şi, prin El, pentru noi şi pentru întreaga omenire. În sensul acesta, semnul Învierii Domnului nu este doar descoperirea mormântului gol, ci este înainte de toate o întâlnire cu Domnul înviat. Într-un fel sau altul toți Îl întâlnesc pe Mântuitorul în acele locuri în care au vieţuit împreună cu Isus: la Ierusalim şi în Galileea. Ce înseamnă pentru noi acest lucru? Înseamnă că Domnul ne apare şi nouă acolo unde L-am cunoscut: în satele şi oraşele noastre, pe altarele bisericuţelor noastre, acolo unde am auzit întâia oară vorbindu-se despre El, acolo unde doi sau trei ne reunim în numele Lui. Acolo auzim şi noi acel duios şi plin de speranţă: Pace vouă!
Toate aceste adevăruri le mărturisim ori de câte ori recităm Simbolul Credinței: ”S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit și S-a îngropat”. Până aici sunt toate fapte istorice. Însă Crezul continuă: „și a înviat a treia zi”. Ce înseamnă acest lucru ? Înseamnă că realitatea Învierii Domnului este accesibilă doar celui care o privește cu ochii credinței, celui care e capabil să recite Crezul până la capăt. Pentru unul ca acesta, moartea nu va fi altceva decât o trecere spre adevărata viață. Așa a fost pentru Isus din Nazaret și așa va fi pentru toți ucenicii Lui. Cel care crede că Isus este Domnul nu trebuie să aibă teamă de propria moarte, fiindcă nici măcar moartea nu îl va putea despărți de iubirea Domnului Său, așa cum mărturiseşte psalmistul: „Unde mă voi duce de la Spiritul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmul 138, 7-10).

Dragi credincioși,

Isus ne eliberează de iluzia pe care Satana vrea să ne-o inoculeze: aceea că am fi abandonați propriului destin și în final, morții. Și de aceea, din dimineața de duminică și din acea grădină a Învierii, speranţa luminează cele mai întunecoase unghere ale existenței oamenilor. Înviind din morți, Isus conduce omenirea înspre starea dintru început: cea în care omul nu mai moare.
Împreună cu Apostolul Petru în casa sutașului Corneliu putem și noi să spunem că „Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi” (Fapte 10, 40-41). Alături de comunitatea Bisericii, îl vedem și noi pe Cel înviat în Euharistie, mâncăm și bem și noi la masa Lui, îl întâlnim și noi pe Cel ce a călcat stăpânirea morţii, cu moartea pe moarte călcând. Mormântul gol ne trimite astfel la ceva mult mai important: Isus nu mai este în mormânt, ci este prezent în Biserica Lui. Acolo primim Trupul Lui, acolo devenim mădularele Lui.
Alături de Fecioara Sfântă, Maica Bisericii, să ne apropiem și să intrăm tot mai adânc, pe an ce trece, în misterul de iubire și de lumină al Învierii. Ea, cea care a crezut Cuvântului lui Dumnezeu chiar și în fața răstignirii, ne va conduce și pe noi pe calea cea strâmtă a credinței. Dacă ne vom încredința ocrotirii Ei materne, inimile noastre vor deveni asemenea cu Inima Ei: un tezaur al prezenței lui Dumnezeu. Maria, cinstită în icoane ca ”Cea care ne arată Calea”, ne va fi întotdeauna ocrotitoare pe calea înspre Fiul ei cel Înviat. Amin!

Dimpreună cu Preasfinția Sa Claudiu, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Vă doresc tuturor sărbători pascale binecuvântate.

Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!
† Cardinal Lucian
Arhiepiscop și Mitropolit
Arhiepiscop Major

Dată în Blaj, la 8 Aprilie,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos
Anul Domnului 2018

lunes, 2 de abril de 2018

Scrisoarea Pastorală a PS Virgil Bercea de Sărbătoarea Învierii Domnului


Dragi credincioşi,

Iată-ne în sfânta şi marea Zi a Învierii Domnului care prin graţie divină este şi ziua învierii poporului credincios. Este sărbătoare mare pentru tot omul, chiar dacă în „lumea contemporană (…) individualismul tinde să-l vadă pe om ca fiinţă a cărei realizare depinde numai de forţele sale” (1) , ceea ce îl văduveşte pe omul prins în această falsă certitudine de adevărata dimensiune a esenţei sale: iubirea pentru aproapele. Iubirea creştină. În această privinţă, Cristos „nu s-a limitat să ne arate calea pentru a-l întâlni pe Dumnezeu, ci a devenit El însuşi Cale (cf. In 14,6) … şi, ne-a dăruit o „cale nouă şi vie pe care ne-a deschis-o prin … trupul său (Evr 10,20)”. Prin patima, moartea pe cruce şi învierea sa, Isus Cristos, devine „în acelaşi timp, Mântuitorul şi Mântuirea” noastră (2). Iar, „locul în care primim mântuirea adusă de Isus este Biserica, comunitate a celor care (…) pot să primească plinătatea Spiritului lui Cristos (cf. Rom 8,9)” (3).

Ştiind acestea, ne punem întrebarea: încotro se îndreaptă lumea? Globalizarea în toate, în absolut toate domeniile, nu este nici pe departe un concept la modă, o idee vehiculată doar teoretic şi speculativ. Nu! globalizarea a devenit şi este nu numai simbolul vremurilor în care trăim, ci întâi de toate o realitate incontestabilă, o stare de fapt extrem de complicată ale cărei faţete nici nu sunt încă îndeajuns de cunoscute, nici pe orizontală, nici în profunzime.Prima globalizare s-a înfăptuit, totuşi, prin Biserică la îndemnul lui Isus cel Înviat: „iată Eu vă trimit” (Mt 10,16); „mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16, 15). Este însă cu totul altceva: este vorba de Evanghelia Iubirii! În schimb, ceea ce trăim astăzi tinde să se înscrie sub semnului atrocităţii: războaie şi terorism, grupări mafiote cu interese inumane, organizaţii criminale într-o proliferare înspăimântătoare pentru că toate luptă împotriva persoanei umane, împotriva valorilor şi împotriva esenţei Evangheliei, adică a iubirii. Nimeni, astăzi, nu poate face profeţii de felul celor din vechime, vremea profeţilor canonici a trecut. Trăim într-o lume vastă, dar şi devastată în nu puţine regiuni ale ei, o lume fără frontiere clasice, dar cu tot felul de frontiere ciudate, a căror raţiune e greu de înţeles, o lume globalizată şi, de cele mai multe ori, acest lucru ne provoacă temeri. Biserica nu are însă ca orizont şi misiune să se cantoneze asupra temerilor zilelor, ci rostul ei e dat de speranţa pe care ne-o dă mormântul golit prin Învierea Domnului, credinţa înnoită în Învierea Domnului pentru om ca individ şi ca omenire.

Adesea, noi, creştinii, ne pierdem şi rătăcim îndelung în întrebări strâmbe şi nesemnificative, oarecum la fel ca ucenicii lui Isus la fântâna lui Iacob, preocupaţi excesiv de viaţa cotidiană...: „se mirau că vorbea cu o femeie”; Învăţătorule, mănâncă”; „nu cumva i-a adus cineva să mănânce ?”; „poate a primit ceva de mâncare” (cf. Io 4, 27-33). Isus însă le spune: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele,sunt în pârgă, gatapentru seceriş” (cf. Io 4, 35). Câtă frumuseţe a adevărului aflăm în acest îndemn pe care trebuie să ni-l actualizăm oră de oră, zi de zi!
          
Iubiţi credincioşi,

Ridicaţi ochii voştri şi priviţi: priviţi ce se întâmplă în jurul vostru şi în lume, priviţi spre noile orizonturi, priviţi departe, dar nu uitaţi nici privirea pentru cei din imediata apropiere aflaţi în nevoie şi necaz, priviţi spre Domnul! Priviţi holdele şi câmpiile vieţii pentru a avea o adevărată perspectivă şi viziune asupra existenţei şi asupra lumii în care ne e dat să trăim. Cristos a Înviat! Credinţa în Înviere este viziunea şi perspectiva creştinului care priveşte cu speranţă în câmpul vieţii sale şi a celorlalţi.

Ridicaţi ochii voştri! Viziunea creştină are la bază Cuvântul Domnului, Evanghelia şi rugăciunea (4). Doar cel care ascultă Cuvântul vede departe. Doar cel care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi care-l iubeşte vede roadele şi darurile şi valurile vieţii într-o lumină nouă, complet diferită de cea indusă de timpul prezent ce produce otrăvurile despre care aminteam, doar omul eliberat de orice temeri şi cu speranţa totală în Cristos Cel înviat.
          
Dragii mei,

Dacă lumea din secolul nostru şi-a pierdut într-o măsură îngrijorătoare calea, Biserica, în schimb, ştie exact care este drumul pe care trebuie să meargă şi să mergem împreună. Ea are – şi noi înşine suntem chemaţi să avem – un drum sigur de urmat: calea crucii care duce la Înviere!

Biserica nu se bazează pe forţele acestei lumi, ci se încrede în Cuvântul Domnului: „cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Mt. 24, 13). A merge pe urmele paşilor lui Isus înseamnă a face voia Domnului: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit (Mt 28,19). Iată de ce trebuie să privim holdele, iată de ce trebuie să ridicăm ochii: pentru a merge şi a vesti Vestea cea bună. Iar noi ştim, cu toţii, că Biserica noastră este puternică pentru că se încrede în Domnul şi în sfinţii ei martiri.

Da, Biserica, urmând cuvântul lui Cristos Înviat merge spre lume, merge în lume, merge să predice Evanghelia, să aibă grijă de cei săraci şi de bolnavi, să fie aproape de fiecare persoană. În această lume în care suntem apăsaţi şi tulburaţi de atâtea temeri, trebuie să fim înţelepţi şi să dăm dovadă de curaj. Să ascultăm tot îndemnul Domnului, care ne spune cum să fim: „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Mt 10,16); „să îndrăznim pentru a birui lumea” ( cf. Io 16, 33). Cristos ne vorbeşte aici de înţelepciunea şi curajul evanghelic al apostolilor şi al martirilor, al misionarilor care au plecat în toată lumea pentru a predica Vestea cea bună.
          
Dragi credincioşi,

„Ridicaţi ochii voştri …” acum la Înviere şi înţelegeţi că Domnul ne cheamă şi ne trimite, pe fiecare conform sfintei Sale voinţe. „Priviţi holdele …”, priviţi la martirii Bisericii noastre, la dragii noştri Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu care au fost aleşi pentru a-şi da viaţa pe altarul Bisericii pentru Adevăr şi dreptate exact la 30 de ani de la Marea Unire în 1948.

„Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, la Alba Iulia, întru plinirea dreptăţii dumnezeieşti: … Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii lui pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui” declara solemn, la Alba Iulia în 1918, Cardinalul Iuliu Hossu. Bucuria trăită la Alba Iulia în 1918 de Biserica Greco-Catolică prin credincioşii săi, devine suferinţă şi martiriu în 1948. Au urmat 40 de ani „biblici” în robia comunismului pentru ca anul 1989 să ne aducă iarăşi libertatea, după o cale a crucii prin vitregiile istoriei.

„Ridicaţi ochii voştri şi priviţi…”: astăzi suntem la aniversarea Centenarului Unirii iar noi, ca Biserică, la fel ca si atunci, ne înţelegem rostul şi chemarea în acest ceas solemn şi suntem încrezători şi plini de speranţă întru Cristos Domnul. Mergând, învăţaţi, îndrăzniţi şi fiţi înţelepţi: ţara, poporul au nevoie de păstori sfinţiţi şi de creştini dăruiţi.

„Având ca temei credinţa, susţinuţi de speranţă şi zidiţi în iubire” (5), după exemplul Mântuitorului, vă îndemn să ridicaţi ochii voştri şi să-L priviţi pe Cristos cel Înviat din morţi!
Domnul este tăria noastră! Domnul este înţelepciunea noastră! Domnul este dreptatea noastră!

Cu Domnul şi noi am Înviat! prin Domnul vom birui! În Domnul cel Viu trăim viaţa fără de moarte!

Vă doresc tuturor un Praznic luminos şi binecuvântat!
          
Christos a Înviat!

--- --- --- ---

(1) Cf. Placuit Deo: PD 2, Scrisoarea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei 1. III. 2018 [Lettera della Congregazione per la Dotrina della fede].
(2) Cf. PD 11
(3) Cf. PD 12
(4) Cf. PD 15

(5) Cf. PD 15

domingo, 1 de abril de 2018

Programul liturgic pentru Săptămâna Mare 2018 / Programa litúrgico para Semana Santa 2018



06/04/2018
(Vinerea Patimilor Domnului / Viernes de la Pasión del Señor)
20:00 Prohodul / Oficio del Santo Entierro.

07/04/2018
(Sâmbătă / Sábado)
20:30 Slujba Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos / Oficio de Resurrección de nuestro Señor y Salvador Jesucristo.

08/04/2018
(Duminică / Domingo)
12:30 Dumnezeiasca Liturghie a Sfintelor Paști / Divina Liturgia de la Santa Pascua.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat / ¡Cristo ha resucitado! ¡Verdaderamente ha resucitado!