Decalog pentru timp de pademie

Episcopul de San Sebastián (Spania), José Ignacio Munilla, a dorit să ne felicite cu ocazia Paștelui printr-o serie de reflecții care ne invită să profităm în aceste săptămâni dificile de carantină, marcate de boală și de sărăcie.

Când vine Paștele, creștinii suntem obișnuiți să ne felicităm, la fel ca în ajunul Crăciunului. O facem din prisma și  lumina pe care taina lui Hristos cel Înviat o proiectează în viețile noastre. În acest an cu totul special, lumina Celui Înviat este mai necesară ca niciodată pentru a lumina atât de multe aspecte ale momentului în care trăim.  

Împărtășesc acest anunț de Paște ca un decalog:

1.- Cel mic și invizibil poate deveni decisiv și puternic: și acestă realitate, este așa nu numai în ceea ce privește un microorganism care poate pune in pericol viața noastră pamântească, ci și in sensul pe care îl evocă Evanghelia despre sămânța de muștar (Mc 4, 30-32). Adesea harul lui Dumnezeu este transmis prin cel mic și ascuns, tainic.

2.- Suntem fragili și vulnerabili. Nu ne mântuim noi pe noi înșine: fraza „veți fi ca niște dumnezei”, care a fost prezent în păcatul cel dintâi al lui Adam și Eva, este marea minciună care îl conduce pe om spre căderea în prăpastie. Acceptarea propriilor limite este începutul înțelepciunii.

3.- Suntem una! Emanciparea este o himeră: nu este adevărat că libertatea mea se termină acolo unde începe cea a aproapelui, sau că libertatea celuilalt sfârșește acolo unde începe a mea. Adevărul este că libertățile noastre sunt întrețesute și că trebuie să învățăm să trăim cu asta.

 4.- Viitorul lumii depinde în mare măsură de angajamentul nostru. Este posibil să trăim diferit: într-o lume globalizată, al cărei viitor depinde de o schimbare de atitudine, asta include și convertirea obiceiurilor noastre dezordonate.

5.- Frica sau panica pot deveni cel mai mare dușman al nostru: iresponsabilitatea comunității este letală, dar la fel este și panica. Este important să cultivăm autocontrolul, pentru a trăi în pace interioară fără a fi lăsați de temeri iraționale.

6.- Singurătatea poate sa fi bună sau mai puțin bună: singurătatea unui creștin este chemată să fie o singurătate „locuită”. În multe ocazii, sentimentul nostru de singurătate este expresia lipsei de „intimitate". Cu toate acestea, Dumnezeu a dorit ca noi să trăim în comuniune; astfel încât „singurătatea locuită” a creștinului este mult mai frumoasă atunci când are pe cineva cu care să o împărtășească.

7.- Este necesar să ne oprim și să ne gândim încontro ne îndreptăm. Întrebarea despre semnificația direcției spre care ne îndreptăm este decisivă: cel mai greu nu este atât faptul că trebuie să suferi în bătălia vieții, ci să suferi fără a-i găsi sensul. Este trist să întrebi pe cineva: „Unde mergi?”, iar acesta sa răspundă: „Habar n-am. Ma deplasez prin inerția celor care merg înainte, și sunt împins de cei care vin din spate”.

8.- Pentru a privi înainte, trebuie să privești în sus: pământul este rotund, astfel încât paznicii corăbiilor cu pânze urcă în vârful catargului pentru a putea vedea dincolo. Fără perspectiva transcendentului nu este posibil să descoperim sensul vieții. Sensul vieții nu poate fi cunoscut decât prin Revelația lui Dumnezeu.

9.- Compasiunea este sentimentul-cheie care ne permite să sperăm într-o lume mai bună: conceptul de „compasiune” („a suferi cu”) înglobează conceptul de „solidaritate” și îl depășește, deschizându-se către miezul central al Evangheliei, care este „milostivire”, cea descoperită în Inima deschisă a lui Hristos.

10.- Ultimul cuvânt nu este „moartea”, ci „învierea”. Hristos ne învață că viața învinge moartea: „De ce cauți pe cel viu printre morți? Nu este aici. A înviat. (Lc 24, 5-6). Biruința lui Hristos este și a noastră!

CARTA PASTORAL DE S.E. EL CARDENAL LUCIAN POR LA SANTA FIESTA DE LA RESURRECCIÓN DEL SEÑOR 2020

Al estimado clero concelebrante,

A los piadosos monjes y monjas,

A los queridos fieles greco-católicos

Y a todos los cristianos que aman a Dios

Queridos fieles:

La noche pasada oímos todos la llamada de la Iglesia, la llamada de Dios: “Venid a recibir la luz”. En la tiniebla, en la oscuridad, ha resonado en nuestras iglesias y capillas esta llamada misteriosa en la que se sintetiza no solo la vida del cristiano, sino la misma existencia de cada ser humano, sobre todo en los tiempos de inquietud en que vivimos. A menudo nuestra vida parece estar revestida de tinieblas, de noticias a cada cual más catastrófica, de escenarios apocalípticos que nos asustan y que no hacen más que recordarnos el hecho de que somos polvo y que nuestra vida y salvación dependen completamente de circunstancias y de situaciones que no podemos controlar del todo. Pero esto también nos coloca en el sitio justo ante Dios: “Ten misericordia de mí, pecador”, o, como repetimos siempre en la Divina Liturgia: “Señor, ten piedad”. Puesto que nosotros, los cristianos, sabemos que todo lo que nos ocurre tiene lugar o con el permiso o por la  voluntad de Dios.

La Pascua empieza con un sepulcro, con una búsqueda, con una voz de ángel. Con tres personajes que tienen tres perspectivas diferentes, tres actitudes en las que nos reconocemos todos. La primera es María Magdalena, que nos enseña cómo tenemos que amar: llena de afecto ante el que la ha salvado, corre al sepulcro para rendirle un último homenaje. Encuentra el sepulcro vacío, y corre para contárselo a los discípulos. Dos de ellos, entre ellos Pedro, corren hacia el sepulcro. Pedro entra primero y ve el sepulcro vacío y las mortajas enrolladas. Casi le sorprende que el cuerpo del difunto no esté allí. El otro, Juan, “vio y creyó” (Jn 20,8).

Queridos hermanos en Cristo,

¿Qué podemos aprender hoy nosotros, cristianos greco-católicos, de la manera en que estos tres personajes se relacionan con el hecho de la Resurrección? También nosotros a menudo nos sentimos desanimados cuando vemos los sepulcros vacíos. Vivimos insatisfechos porque somos excluidos y marginados en una cultura y en una sociedad que no nos hace caso. Ya no nos sentimos identificados con la Iglesia y con el mundo de hoy, que quisiéramos se adaptara a nuestros caprichos y a nuestras “dioptrías”. Estamos convencidos, como María Magdalena, de que alguien nos ha robado el objeto y la fuente de nuestra alegría y de nuestra esperanza, y buscamos siempre al culpable. Tampoco nosotros sabemos “dónde lo han puesto”. O somos como Pedro: corremos incrédulos, demasiado apegados a nuestra propia seguridad, miramos el sepulcro vacío, las mortajas enrolladas, y parece que no nos viene la fe. En cambio, el discípulo amado es el único que ofrece una interpretación a la ausencia del cadáver. Él ve y cree. ¿Qué cree? Antes de creer, recuerda que “Jesús tenía que resucitar de entre los muertos” (Jn 20,9. Este recuerdo de la Palabra del Maestro lo hace creer.

A menudo vamos también nosotros a pesquisar el sepulcro de una Iglesia asesinada, enterrada y sellada con una gran losa para que nadie pueda entrar. Y podemos tener también nosotros tres actitudes: “Sí, amé a esta Iglesia, pero ahora ha muerto, ha sido robada y no sabemos dónde encontrarla”. O contemplamos sorprendidos los signos de la ausencia de su gloria de antaño, motivo por el cual nos volvemos incrédulos, somos excesivamente prudentes, nos preguntamos: “¿Tiene que ser así?”. O, por el contrario, como el discípulo amado, Juan, podemos ver las señales de la pasión y del entierro y recordar la Palabra que se nos dijo: “El tercer día resucitaré”. Creemos que la Iglesia de Cristo, si es su verdadera Novia, nunca será abandonada por el Novio. Creemos que en la boda del Esposo vamos a ser llamados para iluminar el camino con velas encendidas. Hemos vivido este hecho, de modo simbólico, hace algunos meses, cuando por primera vez un Papa pisó el suelo de Blaj y reconoció el sacrificio sellado con la sangre de nuestros mártires, declarando ante el mundo entero: “Aquí, en Blaj, tierra de martirio, de libertad y de misericordia, os rindo mi homenaje a vosotros, hijos de la Iglesia Greco-Católica, que desde hace tres siglos dais testimonio, con ardor apostólico, de vuestra fe”.

Cristo está presente hoy en nuestro mundo, en nuestros pueblos y ciudades, en nuestras familias y en nuestros hogares, exactamente igual que hace dos milenios en la casa de Zaqueo, en Betania o en Emaús. En medio de la incertidumbre y el temor por nuestra salud y nuestra vida, un ángel nos habla también a nosotros hoy, y nos dice una Palabra, esa que solo Dios puede transmitirnos: “¡Ha resucitado!” (Lc 24,6). La Palabra de Dios transmitida por los ángeles nos dice que Él no va a abandonar a su pueblo en el momento de la prueba; Él, que mediante su Sangre encadenó al enemigo antiguo.

Queridos fieles:

Solo entrando nosotros también en la luz de la Resurrección podremos llevar a nuestras familias y al mundo en que vivimos esperanza y alegría. Puesto que, como dice el Papa Francisco en la Exhortación Apostólica ‘Christus vivit’, 32: “Jesús ha resucitado y quiere hacernos partícipes de la novedad de su resurrección. Él es la verdadera juventud de un mundo envejecido y de un universo que ‘gime con dolores de parto’ (Rm 8,22) y espera ser revestido de Su vida y de  Su luz”.

Junto con el Obispo de la Curia del Arzobispado Mayor, Mons. Claudiu, y Mons. Cristian Crișan, Obispo auxiliar electo, ¡os deseamos a todos unas bendecidas fiestas pascuales!

¡Cristo ha resucitado! ¡Verdaderamente ha resucitado!

PASTORALA PREAFERICITULUI CARDINAL LUCIAN LA MĂRITA SĂRBĂTOARE A ÎNVIERII DOMNULUI 2020

Onoratului cler împreună slujitor, 

cuvioşilor călugări şi călugăriţe,

 iubiţilor credincioşi greco-catolici

şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Iubiți credincioși,

În noaptea trecută am auzit cu toții chemarea Bisericii, chemarea lui Dumnezeu: „Veniți să luați lumină”. În întuneric, în beznă, a răsunat în bisericile și în capelele noastre această chemare tainică în care se sintetizează nu doar viața de creștin, ci însăși existența fiecărei ființe umane, mai ales în zilele de îngrijorare pe care le trăim. Adesea viața noastră pare a fi înveșmântată în întuneric, în știri care mai de care mai catastrofice, în scenarii apocaliptice care ne înfricoșează și care nu fac decât să ne amintească faptul că suntem praf și țărână. Și că viața și salvarea noastră depind în întregime de circumstanțe și de situații pe care nu le putem întru totul controla. Dar care ne plasează la locul just în fața lui Dumnezeu: „Fii milostiv mie păcătosului”, sau după cum repetăm mereu la Dumnezeiasca Liturghie: „Doamne, îndură-te spre noi”. Fiindcă noi creștinii știm că tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă ori cu permisiunea, ori cu voința lui Dumnezeu.

Paștele încep cu un mormânt, cu o căutare, cu un glas de înger. Cu trei personaje având abordări diferite, cu trei atitudini în care ne regăsim cu toții. Cea dintâi este Maria Magdalena, cea care ne învață cum trebuie să iubim: plină de afecțiune față de Cel care a mântuit-o, aleargă la mormânt pentru a-i aduce un ultim omagiu. Găsește mormântul gol, și aleargă spre a-i înștiința pe ucenici. Doi dintre ei, printre care Petru, aleargă spre mormânt. Petru intră cel dintâi, și vede mormântul gol și giulgiurile de înmormântare înfășurate. Aproape că e surprins că trupul Celui mort nu mai este acolo. Celălalt, Ioan, „a văzut și a crezut” (In 20,8).

Iubiți frați întru Cristos,

Ce putem învăța noi astăzi, creștini greco-catolici, din modul celor trei personaje de a se raporta la faptul Învierii? Și noi adesea suntem descurajați când vedem morminte goale. Trăim nemulțumiți pentru că suntem excluși și marginalizați într-o cultură și într-o societate care ne ignoră. Nu ne mai regăsim în Biserica și în lumea de astăzi, pe care le-am dori adaptate capriciilor și dioptriilor noastre. Suntem convinși, precum Maria din Magdala, că cineva ne-a răpit scopul și izvorul bucuriei și al speranței noastre, și căutăm mereu vinovatul. Nici noi „nu ştim unde L-au pus”. Sau suntem precum Petru: alergăm neîncrezători, prea alipiți de propriile siguranțe, privim mormântul gol, giulgiurile înfășurate, și parcă nu ne vine să credem. În schimb, ucenicul cel iubit este singurul care dă o interpretare absenței cadavrului. El vede și crede. Ce anume crede? Înainte de a crede, își amintește că „Isus trebuia să învieze din morţi” (In 20,9). Această aducere aminte a Cuvântului Învățătorului îl face să creadă.

Mergem adesea și noi să cercetăm mormântul unei Biserici ucise, îngropate, și pecetluită cu o lespede mare pentru ca nimeni să nu mai aibă acces. Și putem avea și noi trei atitudini: da, am iubit această Biserică, dar acum ea a murit, a fost furată, și nu știm unde să o mai regăsim. Sau contemplăm uimiți semnele absenței gloriei sale de odinioară, motiv pentru care suntem neîncrezători, suntem excesiv de prudenți, ne întrebăm: oare chiar așa să fie? Sau, în schimb, precum ucenicul iubit, Ioan, putem vedea semnele pătimirii și ale îngropării, și să ne amintim de Cuvântul care ni s-a rostit: „a treia zi voi învia”. Credem că Biserica lui Cristos, dacă este adevărata Lui Mireasă, nu va fi niciodată abandonată de Mirele Ei. Credem că la nunta Mirelui vom fi chemați să luminăm calea cu candelele aprinse. Am trăit acest fapt, în mod simbolic, acum câteva luni, când pentru prima dată un Papă a pășit pe pământul Blajului și a recunoscut jertfa pecetluită cu sânge a martirilor noștri, rostind în fața lumii întregi: „Aici, la Blaj, pământ de martiriu, de libertate și milostivire, vă aduc omagiul meu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice care, de trei secole, dați mărturie, cu ardoare apostolică, despre credința voastră”.

Cristos este prezent astăzi în lumea noastră, în satele și în orașele noastre, în familiile și la masa noastră, exact ca acum două milenii în casa lui Zaheu, la Betania sau la Emaus. În incertitudine și în teama pentru sănătatea și pentru viața noastră, un înger ne vorbește și nouă astăzi. Și ne spune un Cuvânt, acel Cuvânt pe care numai Dumnezeu ni-l poate transmite: „A înviat!” (Lc 24,6). Cuvântul lui Dumnezeu transmis de îngeri ne spune că nu mai suntem robi ai morții și ai deznădejdii, ne spune că El este viu și că El nu își va abandona poporul în clipa încercării, El care prin Sângele Său l-a încătușat pe dușmanul cel din vechime.

Iubiți credincioși,

Doar intrând și noi în lumina Învierii vom putea să aducem în familiile noastre și în lumea în care trăim, speranță și bucurie. Fiindcă așa cum scrie Sfântul Părinte Papa Francisc în Exortația apostolică Christus vivit, n. 32: „Isus a înviat și vrea să ne facă părtași de noutatea învierii Sale. El este adevărata tinerețe a unei lumi îmbătrânite și este și tinerețea unui univers care așteaptă cu «durerile nașterii» (Rom 8,22) să fie îmbrăcat în lumina și în viața Sa”.

Dimpreună cu Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore, Preasfinția Sa Claudiu, și cu Monseniorul Cristian Crișan, Episcop auxiliar numit, Vă dorim tuturor Sărbători pascale binecuvântate!

Cristos a înviat! Adevărat a înviat!